Acum 25 de ani, unul din prietenii mei, tată a doi copii, a fost omorât cu prilejul eliberării Parisului. Copiii săi, totdeauna mă dispreţuiseră pentru că erau geloşi faţă de prietenia pe care tatăl lor mi-o purta, dar, la moartea acestuia, ei s-au îndreptat spre mine tocmai în baza acestei prietenii. Într-o zi, fiica prietenului meu în vârstă de 15 ani a venit să mă vadă în timpul consultaţiilor mele (eram medic înainte de a fi preot) şi a observant pe biroul meu alături de instrumentele mele medicale, Noul Testament. Cu siguranţa de sine care e proprie tinereţii, ea a declarat: „Nu înţeleg cum un om zis cultivat să creadă în acest fel de poveşti!” Am întrebat-o: „L-ai citit?” – „Nu!” mi-a răspuns ea. Atunci i-am spus: „Să nu uiţi niciodată că numai proştii judecă despre ceea ce nu ştiu”. Imediat s-a decis să citească Noul Testament şi a interesat-o atât de mult încât viaţa i s-a schimbat.

Ea a început să se roage şi câtva timp, Dumnezeu I s-a făcut prezent. Mai târziu, s-a îmbolnăvit, atinsă de o boală incurabilă şi mi-a scris în timp ce devenit preot, locuiam în Anglia: „De când trupul meu a început să slăbească şi să se stingă, spiritul mi-a devenit mai viu decât oricând, mi se întâmplă să simt prezenţa lui Dumnezeu cu atâta uşurinţă şi bucurie!” I-am răspuns: „Când vei avea şi mai puţine forţe, nu vei mai avea energia să te îndrepţi spre Dumnezeu şi să te avânţi spre El şi vei avea impresia că drumul lui Dumnezeu îţi este închis”. La puţin timp după aceea, ea mi-a scris din nou: „E adevărat! Acum sunt atât de slabă că nu mai pot face sforţarea să mă îndrept spre Dumnezeu, nici chiar să-L doresc intens, şi Dumnezeu a dispărut!” I-am sugerat: „Fă altceva: încearcă să te deprinzi cu umilinţa, în sensul real, adânc al cuvântului”. […]

Am scris acestei tinere: „Deprinde-te să te menţii astfel în prezenţa lui Dumnezeu, să te laşi în voia Lui, gata să primeşti orice din partea Lui şi a oamenilor”. Ea a primit cu adevărat, din partea oamenilor mai mult decât se putea aştepta: după şase luni, soţul ei, obosit de prezenţa unei soţii bolnave, a părăsit-o; dar Dumnezeu nu i-a dat cu măsură nici lumina şi nici roua harului, căci nu după mult timp mi-a scris: „Sunt la capătul tăvălugului, cât mă priveşte nu mă pot îndrepta spre Dumnezeu, dar acum El este Acela care zboară spre mine”…

Noi nu putem să ne apropiem de Dumnezeu. Dar ori de câte ori, asemenea vameşului şi acestei tinere, ne situăm în afara domeniului „dreptului” şi exclusiv în domeniul milostivirii, devine posibil pentru noi atunci să-L întâlnim pe Dumnezeu.

(Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, pp. 26-28)