Un fumător nu se simte niciodată rău când inhalează voluntar fum de ţigară; dimpotrivă, acela este momentul în care se simte bine. Dacă este aprovizionat cu ţigarete, singura dată când se simte rău este dimineaţa, neavând nici o „doză“ toată noaptea. Pentru restul zilei se simte bine, jumătate din timp aproape inconştient că mâinile şi buzele sale se mişcă automat şi fumează. Ţigările însele devin aproape invizibile, datorită obişnuinţei cu ele. Dar în mod sigur le observă absenţa. Pe cine mai vedem la unu dimineaţa părăsindu-şi patul şi conducând, poate prin viscol, către primul magazin deschis?

Cele mai nutritive produse alimentare vegetale sunt, în general, şi cele mai toxice

Fumătorii abstinenţi, la fel ca şi alcoolicii sau consumatorii de heroină, trec printr-o fază numită sindrom de abstinenţă. Caracteristicile variază de la substanţă la substanţă şi de la dependent la dependent, dar e unanim acceptat că este o experienţă profund dezagreabilă şi responsabilă pentru multe recăderi. Dependenţa se cunoaşte în mare parte tocmai din studiul abstinenţei. Paradoxul principal este că aceeaşi substanţă pe care o doreşte dependentul îi este dăunătoare. Fumul de ţigară cauzează cancer, boli cardiace şi pulmonare. Alcoolul afectează ficatul. Chiar şi marijuana, considerată eronat a fi una din cele mai „sigure“ substanţe adictive, provoacă pe termen lung leziuni cerebrale. „Beneficiul“ dependentului este foarte rapid (transa oferită apare în câteva secunde), dar daunele provocate sănătăţii sunt lente şi variabile.

Şi unele alimente sunt adictive. Ciocolata şi cafeaua sunt exemplele comune. Unii dintre noi mâncăm ciocolată pentru că ne place gustul, iar alţii dintre noi pentru că trebuie, simţim nevoia. Adică ne consolează şi diminuează pe moment simptomele depresive.

Adictivii clasici morfina, cafeina şi nicotina sunt toţi alcaloizi. Alcaloizii sunt larg răspândiţi în regnul vegetal şi posedă efecte multiple şi puternice asupra oamenilor, cele mai multe fiind dăunătoare (deşi unii sunt folosiţi pentru efectele lor farmaceutice, de exemplu Digoxin). Cei mai mulţi alcaloizi, dacă nu toţi, interferează cu transmisia mesajelor electrochimice în sistemul nervos şi majoritatea pot da adicţie.

O altă clasă de adictivi alimentari recent descoperiţi este a exorfinelor. Acestea tind să existe în natură ca peptide (adică sunt formate prin digestia parţială a proteinelor) şi,  după cum specifică şi numele,  acţionează ca o doză slabă de morfină. La fel ca şi morfina, provoacă dependenţă şi de asemenea constipaţie şi un anume sentiment de euforie onirică pe care pacienţii îl descriu drept „a fi spectator“. Exorfinele se găsesc în grâu şi alte cereale, de asemenea lapte şi soia. Oamenii cu sisteme digestive robuste pot digera proteina complet şi nu sunt afectaţi, cei cu digestie ineficientă procesează proteina doar parţial, făcând posibilă absorbţia peptidelor din intestin în circulaţia sângelui. Pâinea are în comun cu tutunul proprietatea fascinantă de a fi virtual invizibilă, atât de obişnuiţi sunt oamenii cu pâinea, încât adesea nici nu-i observă prezenţa la masă. Este acel aliment de care vor uita când îţi vor spune ce au mâncat ieri. Este de asemenea o sursă bogată de lectine şi alte posibile toxine şi este unul dintre cele mai obişnuite alimente implicate în alergiile alimentare. Este un paradox fundamental al naturii că cele mai nutritive produse alimentare vegetale sunt, de asemenea, în general, şi cele mai toxice.

Laptele şi grâul pot crea dependenţă

„Dependenţa de grâu“ ar putea părea o idee ridicolă, iar negarea înfocată a acestei posibilităţi ar putea părea chiar de bun-simţ. Dar totuşi există. O altă sursă bogată de exorfine este laptele, deci nu este o surpriză să descoperi dependenţa de exorfine exprimându-se sub forma poftei pentru mic dejun cu lapte. Se întâmplă frecvent ca un copil să devină tot mai restrictiv în ce priveşte dieta, până când la vârsta de 6 ani va mânca realmente nimic altceva decât pâine, biscuiţi şi prăjituri, plus bol după bol de cereale cu lapte pentru micul dejun. Aversiunea copilului către orice alte alimente ar putea deveni atât de puternică, încât va vomita orice ar consuma, iar singurul produs care i-ar linişti stomacul sunt cerealele (de obicei grâul) sau laptele. Şablonul de urmat este tocmai diagnosticarea intoleranţei la grâu sau lapte, adică alimentele care par să-l stabilizeze şi să se simtă ceva mai bine, fiind aceleaşi ce-i dau simptomele de care se plângea.

Orice aliment ce este consumat zilnic sau mai des este posibil să fie responsabil, cel puţin în parte, de orice simptom  acuză pacientul. Renunţarea la alimentele suspecte generează dispariţia simptomelor. Dar înainte de asta, apare sindromul de renunţare, adică o agravare a simptomelor existente cu dureri de cap, slăbiciune extremă, pierderea poftei de mâncare, paloare şi ostilitate faţă de cel care nu-i oferă adictivul dorit. Odată ce sindromul de abstinenţă a fost înlăturat, reintroducerea alimentelor poate provoca reacţii rapide şi severe (fenomen numit „demascare“). Deci avem o posibilă dependenţă alimentară dacă există simptome cronice vagi din cauze necunoscute care ar putea fi legate de alimente consumate zilnic, în special dacă pacientul are pofte pentru acel aliment. (Din „Dependenţa alimentară“, de dr. David L. J. Freed, 2010)