O cale sigură către lipsa de adaptabilitate socială

În trecut, persoanele cele mai afectate de depresie erau cu precădere adulţi cu vârsta peste patruzeci de ani. Incidenţa depresiei a crescut foarte mult în zilele noastre şi în rândul tinerilor şi îi loveşte la vârste din ce în ce mai fragede. În loc să înveţe pe zi ce trece cum să trăiască viaţa din plin şi cu sens, copiii sunt din ce în ce mai îngrijoraţi şi mai puţin capabili să se confrunte cu probleme obişnuite şi să facă faţă provocărilor.

O minte anxioasă şi fricoasă e foarte strâns legată de depresie. Unii copii sunt născuţi cu predispoziţia fricii, spune Michael Liebowitz, profesor şi şef de clinică la Institutul Psihiatric din New York. Aceşti copii au tendinţa de a fi timizi şi lipsiţi de încredere; alţi copii le văd vulnerabilitatea şi de multe ori îi iau ca ţintă în agresiuni sau vorbe urâte.

Şi totuşi, cercetările demonstrează că acest „dat“ poate fi gestionat. Profesorul mai sus-amintit arată că bebeluşii vor creşte şi vor ajunge să fie mai puţin fricoşi spre vârsta de doi ani, dacă părinţii vor avea mai multă încredere în ei şi-i vor lăsa să găsească singuri un nivel confortabil de acomodare la provocările mediului înconjurător. Însă, acei părinţi care-şi supra-protejează copiii ajung să constate că aceştia devin din ce în ce mai fricoşi.

Michael Liebowitz afirmă că: „bebeluşii au nevoie să fie încurajaţi cu blândeţe să-şi asume anumite riscuri şi să vadă că nu se întâmplă nimic rău. Ei au nevoie de o expunere graduală pentru a învăţa că mediul nu este periculos. A avea părinţi supra-protectivi este un factor de risc în tulburările anxioase, deoarece copiii nu au oportunităţi pentru a-şi controla timiditatea înnăscută şi de a deveni mai îndrăzneţi.“

Emoţiile „bune“ sunt cele pe care părinţii vor să le vadă?

Paul Coughlin, autor a numeroase cărţi referitoare la copiii cu tulburări comportamentale, menţionează, în articolul „Over-Parenting and Social Disaster“, că din nefericire „păzirea excesivă“ pe care o exercită unii părinţi asupra copiilor poate conduce oriunde, dar la încredere în sine şi în puterile proprii nu. Ea îi poate conduce pe copii la preocupare excesivă de sine, îi învaţă să-şi îngroape sentimentele şi să mintă cu privire la emoţiile pe care le simt. Ei ajung să se simtă că nu au niciun drept de alegere. Mesajul transmis prin această atitudine hiper-protectivă este că emoţiile „bune“ sunt cele pe care părinţii vor să le vadă la copil. Acest lucru paralizează treptat creşterea oricărui copil şi poate duce la stricăciuni inestimabile, mai ales la băieţi, care se dezvoltă mai încet în ceea ce priveşte inteligenţa emoţională. Negarea totală a emoţiilor este unul dintre motivele pentru care adolescenţii de azi par a fi uneori atât de absurzi. Chiar dacă ceea ce ascund poate fi văzut cu ochiul liber, ei se simt mai bine dacă se prefac că totul e în regulă, în încercarea de a ieşi de sub lupa părinţilor.

Tratamentul hiper-protectiv aplicat copiilor este de cele mai multe ori bine intenţionat, dar nu mai puţin dezastruos. El îi îndreaptă pe tineri spre laşitate şi spre o tendinţă mai acută de a urma iniţiative distructive din partea colegilor, mai pasivi în cazul abuzurilor, mai puţin dispuşi să apere o altă persoană ori chiar pe sine, când ar fi vorba de a-şi susţine punctul de vedere în faţa unei autorităţi corupte.

Această ultimă observaţie, referitoare la inabilitatea de a recunoaşte şi diferenţia între autoritatea sănătoasă şi nesănătoasă, este o particularitate importantă în ceea ce priveşte „persoanele drăguţe“. Ele se pot confrunta ani de zile cu situaţii clare de jigniri la locul de muncă ori abuz social - lucruri despre care unii ar putea spune că sunt chiar ilegale -, dar pe care au fost învăţaţi (deseori prin atitudinea hiper-protectivă a părinţilor) să le abordeze cu ruşine şi cu auto-reproşuri, au învăţat să nu-şi asculte propriile emoţii şi să accepte orice tratament abuziv. Voinţa lor, visele şi dorinţele au fost atât de multă vreme încălcate de către părinţi încât au fost programaţi să accepte orice le iese în cale.

Un alt rezultat al comportamentului hiper-protectiv este ironia excesivă

Copiii care au fost supra-protejaţi nu au fost învăţaţi să relaţioneze cu ceilalţi. Părinţii care i-au crescut astfel, crezând că îşi îmbracă copilul cu dragoste, au crescut fii şi fiice singuratice. Preocuparea permanentă de sine, dezvoltată sub tone de intervenţii parentale, le pune piedici în orice tendinţă de relaţie socială. Ei nu reuşesc să ajungă la alţi oameni. Nu sunt prietenoşi, aşa încât nu ştiu să-şi facă prieteni. Această preocupare aproape totală de sine pare celorlalţi agresivă. Ei au nevoie de călăuzire înţeleaptă şi de ghionturi încurajatoare. Problema e că acest lucru - înghiontirea încurajatoare - pare total inadmisibil părinţilor hiper-protectivi, care îşi vor nega prezenţa constantă şi amestecul permanent în treburile copiilor.

Iar atunci când vor vrea să le îngăduie copiilor să intre în contact cu ceilalţi, ei vor vrea o atenţie specială pentru copilul lor şi vor aştepta ca ceilalţi să-i acorde un tratament preferenţial. Ei au tendinţa să adreseze cuvinte grele şi pasiv-agresive celor care nu se poartă astfel, indiferent dacă sunt adulţi sau colegi de-ai copilului. Părinţii de felul acesta, dar mai ales mamele, lucrează astfel împotriva interesului copilului, contaminând jocurile şi transformându-şi copiii în mici tirani.

Aceşti copii singuratici se îndreaptă direct către depresie - ei nu învaţă cum să gândească şi să aleagă pentru ei înşişi, creierul lor devine din ce în ce mai incapabil să gestioneze situaţii de zi cu zi. Şi acest lucru pentru că, prin acţiunile şi cuvintele lor, părinţii îi învaţă că toţi ceilalţi sunt posibili inamici sau concurenţi, iar ei pot deveni suspicioşi peste măsură şi chiar paranoici.

De la același autor

Ultimele din categorie