Pe drumul cunoaşterii de sine

Pentru că începem viaţa într-o stare de vulnerabilitate totală, suntem nevoiţi să ne construim o carcasă - personalitatea noastră - ca să ne protejăm. Ne transformăm într-o entitate solidă, cu limite, ca să simţim că existăm cu adevărat. Toate mecanismele de apărare ale personalităţii noastre sunt de înţeles, au inteligenţa lor, logica lor.

Faptul că resimţim o îngustime a acestei personalităţi este ceea ce ne motivează să căutăm natura noastră mai complexă. Problema nu e personalitatea noastră, ci refuzul de a continua să ne dezvoltăm dincolo de ea (John Welwood, „Psihologia trezirii“).

Indiferent de experienţele noastre din copilărie, ne confruntăm invariabil cu trei mari repere, şi anume: durerea, caracterul în schimbare al lucrurilor şi stărilor, absenţa unui simţ al identităţii clar definit, durabil. Nu intrăm în viaţă cu indicaţii speciale de cum ar trebui să fim ca oameni, cum să ne cunoaştem sau să fim noi înşine.

A merge sau a nu merge înainte?

Cei care au studiat psihicul uman au fost în general unanimi în a remarca că toţi ne naştem marcaţi de o frică, cea de nonexistenţă. Exact această teamă e cea care dă naştere „proiectului nostru de identitate“ care se derulează apoi toată viaţa, cu unicul scop de a ne simţi pe noi înşine concreţi, consistenţi, reali. Ca răspuns la ameninţarea nonexistenţei, copiii încearcă să se apere şi să se afirme creând o structură de identitate bazată pe imagini despre sine şi relatări care definesc „cine sunt eu“, rezultate iniţial doar din interacţiunea cu ceilalţi. Indiferent dacă povestea este pozitivă „sunt deosebit“ sau negativă „sunt un nimeni“, ne agăţăm total de această identitate de sine, care ne calmează anxietatea, oferind un simţ solid al existenţei. Mai devreme sau mai târziu, strategia de personalitate pe care am adoptat-o în copilărie devine un obstacol pentru dezvoltarea noastră, fapt care conduce inevitabil către o criză de identitate. O criză este o şansă, care poate ajuta major la deblocarea unor resurse interioare extraordinare care au fost închise prin tiparul personalităţii condiţionate construite de noi. Se pare că felul în care răspundem acestor crize de identitate va marca major direcţia vieţii noastre. Chiar dacă ajungem să recunoaştem că vechea noastră personalitate ne constrânge, este foarte dificil să renunţăm la acest veritabil colac care ne-a oferit un sentiment cert al faptului că noi existăm şi suntem cineva. Perspectiva de a ne aventura fără ea trezeşte fricile ancestrale, fiind puşi în postura de a alege dacă să mergem sau nu înainte, în necunoscut, spre cine suntem cu adevărat.

„Dacă renunţ la vechile mele obiceiuri, cine o să mai fiu şi oare ce o să mi se întâmple?“

După confruntarea cu această dilemă, cercetătorii au identificat trei posibile drumuri.

Putem decide să nu mergem înainte, să acceptăm că avem poate unele probleme, dar măcar ne mişcăm pe un teren ultracunoscut şi ăsta e totuşi un sentiment absolut minunat, de control, de siguranţă, de care alegem să nu ne lipsim. „Eu sunt neputincios a face orice lucru bun - robit sunt de întunericul pe care-l urăsc“ (arhim. Sofronie).

A doua variantă este să ne pedepsim pentru personalitatea cu care am ajuns să ne identificăm, să pornim o cruciadă împotriva slăbiciunilor noastre şi să ne forţăm efectiv, cu toată puterea, să atingem un ideal mai înalt despre ceea ce ar trebui să fim, adică să înlocuim vechea identitate bolnavă cu alta, aparent mai „spirituală“.

Iar a treia posibilitate presupune să ne deschidem efectiv în faţa experienţei noastre, să ne acceptăm şi să lucrăm cu noi înşine exact aşa cum suntem, în loc să încercăm să ne transformăm în altceva, în altcineva. Această atitudine presupune dezvoltarea capacităţilor de a rămâne prezenţi în durere, în frică, în toată gama de experienţe pe care le trăim. Să nu blocăm nimic din ceea ce simţim. Să ne distanţăm de supremaţia gândurilor noastre şi să trăim ceea ce este, şi nu ceea ce gândim noi despre ceea ce este. Adică să fim prezenţi, nu prinşi în viitor sau în trecut, sau în celălalt, sau în dorinţele noastre.

„Calea lui Dumnezeu este o cruce de zi cu zi“

Desigur, nu ne place întotdeauna ce descoperim atunci când ne vedem aşa cum suntem. Dar scopul nu este să ne placă sau nu. „Calea lui Dumnezeu este o cruce de zi cu zi.“ (Sf. Isaac Sirul) Conştientizarea durerii de a fi blocaţi în tiparele noastre trezeşte o „tristeţe purificatoare“ profundă a sufletului, o recunoaştere directă a preţului pe care l-am plătit pentru că am rămas blocaţi în tiparele noastre înguste şi că ne-am îndepărtat de natura noastră adevărată.

Dacă această tristeţe este simţită şi ascultată, ea dezvăluie în noi un dor sfânt şi o voinţă de a ne trezi, de a face ceea ce e nevoie să facem, pentru a trăi cât mai complet, pentru a fi liberi, alegând poate acel „singur lucru care trebuieşte“ (Luca 10:42)

Citește alte articole despre: personalitate, Cale, cunoaştere de sine

De la același autor

Ultimele din categorie