Demult, Dragobetele nu era o sărbătoare cu dată fixă, celebrarea acestei zile a dragostei şi a renaşterii naturii variind într-un interval ce începea pe 24 februarie şi se termina pe 1 martie, când calendarul popular consemna şi ziua babei Dochia. De altfel, în unele legende, Dragobetele apare chiar ca fiind fiul babei Dochia.

Mai apoi s-a sărbătorit pe 24 februarie, dată care coincidea cu sărbătoarea Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul, însăşi denumirea de Dragobete provenind de la numele slav al sărbătorii creştine (Glavo-Obretenia). La început, această sărbătoare era celebrată doar în sudul României, însă după importul Zilei Sfântului Valentin, sărbătorită în Occident şi în SUA pe 14 februarie, tradiţia s-a extins pe întreg teritoriul ţării. „Noi, etnografii, am avut o bucurie. Se vorbeşte mai intens despre Dragobete, care fusese dat uitării chiar şi în zonele în care altădată se sărbătorea. Această generalizare a sărbătorii ne bucură, pentru că dăm o ripostă acelei sărbători de împrumut cu una autohtonă, tradiţională”, consideră etnograful Angela Paveliuc Olariu.

În credinţa populară, Dragobetele reprezenta întruchiparea dragostei. Deloc întâmplător, această zi marca şi începutul anului agrar, moment în care întreaga natură renăştea, păsările începeau să-şi încropească noi cuiburi, iar ursul îşi părăsea bârlogul.  Iar odată cu natura, reînvia şi iubirea. „În ziua de Dragobete, fetele se sculau de dimineaţă şi plecau pe câmpurile din preajma satului, dacă anotimpul permitea acest lucru. Când primăvara era mai călduroasă, plecau în grup, cu multă veselie, să culeagă primele flori ale primăverii. Exista credinţa că acestea sunt florile dragostelor şi că din ele trebuie să se facă mici buchete şi să se păstreze până la Rusalii, când se făcea o coroniţă şi se arunca peste casă, lucru care ar fi putut să le spună multe despre o viitoare căsătorie. La un moment dat ajungeau aici şi băieţii, iar fetele alergau spre sat. Şi dacă în această zi o fată era ajunsă din urmă de un băiat şi sărutată, sărutul însemna că deja s-au logodit”, explică etnograful Angela Paveliuc Olariu.

În fond, sărbătoarea ce năştea la îngemănarea celor două anotimpuri, iarnă şi primăvară, era legată de tradiţia oamenilor de odinioară de a celebra renaşterea şi primenirea naturii. Ziua de Dragobete era percepută ca o zi în care omul, păsările cerului şi pământul care trebuia să primească noile semănături se pregăteau pentru intrarea în anotimpul prospeţimii şi-al trezirii la o nouă viaţă. Sărbătoarea de Dragobete a primit diverse denumiri în diferite zone ale ţării: „Cap de primăvară”, „Sântion de primăvară”, „Ioan Dragobete”, „Drăgostiţele”, „Năvalnicul”, „Logodna sau însoţitul paserilor”.

Logodna păsărilor şi începutul clocitului

Ziua Dragobetelui nu era aşteptată doar de tinerele fete, ci şi de gospodarii satelor. Aceştia începeau deja să se gândească la semănături, iar această zi le oferea prilejul de a-şi asigura, într-un fel, protecţia recoltelor viitoare. „De Dragobete se spunea că are loc logodna păsărilor şi, de aceea, în această zi gospodarii trebuiau să pună de mâncare nu doar păsărilor din curte, ci şi păsărilor cerului, pentru că se credea că în ziua logodnei lor, când se spunea că începe clocitul, dacă păsările vor mânca suficient, acestea nu vor mai produce pagube în recolte tot anul”, explică Angela Paveliuc Olariu.

Credinţe populare legate de Dragobete

În satele din sudul României existau mai multe credinţe legate de ziua Dragobetelui. Astfel, în această zi se credea că bărbaţii nu trebuie să le supere pe femei, pentru că altfel nu le va merge bine tot anul. De asemenea, tinerii căsătoriţi nu trebuiau să se certe sau să-şi vorbească urât, pentru a rămâne îndrăgostiţi tot anul. Tot de Dragobete, femeile nu aveau voie să coase, să lucreze pământul, pentru ca tot ce urma în noul an agrar să fie cu spor şi cu belşug.