Felurile postirii în lumea satului de odinioară

14 Martie 2018 Tradiţii
 

Timp de 40 de zile, credincioşii creştin-ortodocşi se pregătesc, prin post, de marea sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Toată această perioadă de purificare spirituală şi trupească, această renunţare de bunăvoie a omului la plăceri, se constituia în lumea satului de odinioară într-un adevărat ritual de lepădare a păcatelor, ţinut cu sfinţenie de la cel mai mic, la cel mai mare şi mai vârstnic din bătătură. „În vremurile de altădată, fiecare om al satului se mărturisea la duhovnic în fiecare post şi se împărtăşea. Aceasta era grijania. Faţă de cei vii şi faţă de cei morţi. Îndeobşte, după «Tatăl nostru», se spunea un adaos rămas din bătrâni: «Doamne, iartă păcatele mamei şi ale tatei, ale bunicului şi bunicii, ale moşilor şi strămoşilor, ale naşului şi ale moaşei, precum şi ale mele, păcătosului»”, ne-a dezvăluit Marcel Lutic, etnograf la Muzeul Etnografic al Moldovei, din cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova” din Iaşi.

Postul Sfintelor Paşti sau Păresimile este cel mai lung şi mai aspru dintre toate posturile de durată instituite de Biserica Ortodoxă. În toată această perioadă fiecare creştin ortodox se pregăteşte pentru primirea Luminii Învierii în sufletul şi în casa sa, prin post şi rugăciune, prin renunţarea de bunăvoie la toate lucrurile şi faptele care aduc o părută plăcere trupului, dar prejudiciază sufletul.

Curăţirea omului arhaic începea cu renunţarea la mâncărurile de dulce şi continua cu pregătirea sufletească prin participarea în mod regulat la sfintele slujbe, prin spovedanie, prin purtarea de grijă a celor adormiţi. „În urma acestui mare exerciţiu de voinţă, care se numeşte post, credinciosul se uşurează de păcate. În trecut, postul era ţinut cu sfinţenie, călcarea lui fiind considerată păcat, iar înfruptarea era sinonimă cu spurcarea. Dacă cineva s-a înfruptat din pricina altuia, păcatul cădea asupra aceluia. Se spune că doar omul care se poate înfrâna prin post şi renunţă la satisfacţia unor mâncăruri substanţiale, numai acela e în stare să ducă zile după zile de praşilă şi de coasă, de cum se face lumină până în amurgul serii. Ţăranul român a constatat că acolo unde nu-i voinţă pentru înfrânare de la mâncare nu este nici tragere de inimă pentru munca grea”, spune Marcel Lutic, etnograf la Muzeul Etnografic al Moldovei, din cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova” din Iaşi. Renunţarea la bucatele de dulce şi hrănirea cu mâncăruri de post (fasole, cartofi, varză, ceapă etc.) va face ca meniul de sărbătoare din noaptea Învierii să fie cu mult mai gustos, „omul acela va cunoaşte adevărata bunătate a acestor bucate”.

„Cine posteşte 40 de zile şi petrece numai în rugăciune poate să audă pe Dumnezeu”

Lepădarea de bucate reprezintă doar o mică parte din ceea ce reprezintă postirea. Potrivit credinţei multor oameni ai satelor, „degeaba posteşti, dacă păstrezi duşmăniile”, astfel că postul este precedat în mod necesar de iertare: iertarea cu cei cărora le-ai greşit, iertarea cu vecinii, cu naşii, cu finii, cu părinţii etc.

Potrivit lui Marcel Lutic, „omul de la sat credea că măcar o parte din păcate se pot ispăşi încă din această viaţă”, iar posturile şi rugăciunile făceau parte din acest ritual al ispăşirii. „Din generaţie în generaţie, de la tată la fiu, de la mamă la fiică, era transmisă credinţa că posturile şi rugăciunile au rosturi purificatoare, iar faptele cele bune trag mult la cântar. Fiecare dintre noi avem datoria, spunea acum câteva decenii dascălul Latu cel bătrân din Ungureni, Botoşani, să ne gândim mereu la averea cu care vom trece dincolo, în lumea drepţilor şi a dreptăţii”, subliniază specialistul.

Şi atunci, şi acum, postul reprezenta nu doar lepădarea de păcate, ci şi modalitatea prin care omul se simţea mai aproape de Dumnezeu, crezând că astfel rugăciunile ridicate întru împlinirea celor mai arzătoare dorinţe erau mult mai lesne auzite de Cel de Sus. „Cine posteşte 40 de zile şi petrece numai în rugăciuni poate să audă pe Dumnezeu, ca şi Moise, credeau bătrânii”, spune etnograful ieşean.

Grijania, un ritual ţinut cu sfinţenie

Întreaga suflare a satului de altădată participa la sfintele slujbe, spovedindu-se şi împărtăşindu-se ori de câte ori se săvârşea Sfânta Liturghie, cu precădere însă în timpul postului. „În vremurile de altădată, fiecare om al satului se mărturisea la duhovnic în fiecare post şi se împărtăşea. Aceasta era grijania. Faţă de cei vii şi faţă de cei morţi. Îndeobşte, după ce se rostea în particular rugăciunea «Tatăl nostru», se spunea şi un adaos rămas din bătrâni: «Doamne, iartă păcatele mamei şi ale tatei, ale bunicului şi bunicii, ale moşilor şi strămoşilor, ale naşului şi ale moaşei, precum şi ale mele, păcătosului»”, ne-a mai dezvăluit etnograful Marcel Lutic. În ziua când se primea Sfânta Împărtăşanie, potrivit normelor arhaice, nu era permis sărutul; tot păcat era şi să scuipe acela care se împărtășea.

În Săptămâna Albă sau a Brânzei, se mânca mai ales lapte, brânză şi alte derivate lactate, ouă şi aluaturi, „cu scopul de a obişnui treptat organismul pentru multele şi adeseori asprele zile ale Postului Mare, pregătindu-ne să intrăm în post cu sufletul curat (sau alb, după expresia oamenilor de altădată)”.

Fiecare zi din prima săptămână a postului purta câte un nume: lunea curată, ziua forfecarilor sau Spolocania, marţea vaselor, miercurea strâmbă sau frumoasă, joia iepelor, vinerea Sân Toaderului. „În prima zi de post se săvârşeau mai multe ritualuri: spolocania, înăcrirea borşului şi jujeul. Spolocania sau spălarea presupunea curăţirea gurii, gâtului şi maţelor cu borş holtei, adică borş fără legume. Ziua de marţi era cunoscută sub numele de marţea vaselor, când exista obiceiul de a se spăla toate vasele în care s-au pregătit mâncăruri de dulce, aceste vase fiind duse apoi în pod, de unde erau coborâte tocmai la Paşti. Ziua a treia purta numele de miercurea strâmbă sau miercurea frumoasă, fiind păzită în special de oamenii care se temeau să „nu se strâmbeze gura”, iar cea de-a patra zi se numea joia iepelor, ţinerea ei având ca motivaţie specială o credinţă a femeilor, potrivit căreia cele care o serbau năşteau mai uşor. În ziua a cincea începea ciclul Sân Toaderilor, acum fiind ţinută Vinerea Sân Toaderului, adică începeau slujbele speciale pentru morţi”, mai spune specialistul de la Muzeul Etnografic al Moldovei.

Călătorii, bătrânii şi bolnavii erau scutiţi de post

Tot postul, ţăranii obişnuiau să se ocupe în special de treburile gospodăreşti, de pregătirea bătăturii gospodăriei, în timp ce femeile dereticau la împletit, ţesut sau tors, fetele mari cosând pe ascuns cămeşile speciale pentru zilele Paştilor. Tot mai aproape de întâmpinarea Învierii, postul devenea mai aspru. În ultima săptămână, începând cu seara Duminicii Floriilor, mai ales bătrânii nu mai mâncau şi nu mai beau nimic până în Joia Mare; „atunci se împărtăşeau, după care obişnuiau să mănânce puţin, urmând ca postul negru să fie continuat până în ziua de Paşti”. „În tot acest timp se închinau şi mergeau la biserică, se păzeau mult să nu se supere, să nu se sfădească ori să nu vorbească pe cineva de rău, reuşind astfel să întâmpine cu sufletul curat şi fără păcat Învierea Domnului", mai spune domnul Lutic.

Totuşi, ca şi acum, existau şi în lumea satului arhaic o seamă de oameni cărora li se permitea gustarea mâncărurilor de frupt. „Morala ortodoxă permite călătorilor, bătrânilor şi bolnavilor să mănânce de dulce chiar şi în această săptămână, poporul spunând că Baba călătoare n-are sărbătoare, iar Postul bolnavilor şi rugăciunea beţivilor Dumnezeu nu le ţine în seamă. Pe de altă parte, mulţi oameni nu socoteau postul alimentar o virtute ieşită din comun, astfel explicându-se zicerea: Cine posteşte/ Bună faptă face, / Iar cine nu posteşte/ Nicidecum nu greşeşte, adaptare după cunoscutul verset biblic: «Nu-i păcat ce intră în om, dar e păcat ce iese din om»”, rememorează etnograful.

Satul de astăzi în Postul Paştilor

Mare parte dintre credinţele populare au fost păstrate cu sfinţenie în lumea satului. Astfel, ca şi odinioară, s-a păstrat tradiţia iertării şi împăcării cu cei vii şi cu cei morţi, „spovada şi împăcarea”, după cum o numeşte bătrâna Ruxanda Manciu din satul ieşean Bâcu. „Nu trece post să nu mă spovedesc, aşa îi învăţ şi pe copiii mei, pe nepoţi; să se spovedească, să se împace cu lumea din jurul lor, cu care au greşit. Mai ales în Postul Mare, am grija morţilor; dacă eu am rămas singura din mamă, tată, fraţi, trebuie să le port grija, duc şi eu un blid de pomană. Aşteaptă şi ei, săracii; sufletul vine să vadă dacă le-ai adus ceva, dacă nu, se supără, se întorc înapoi la Dumnezeu şi mă pârăsc că nu am grijă de morţi”, crede cu tărie femeia de 70 de ani.

Însă nu doar sufletul trebuie primenit; bătrâna nu uită nici de orătăniile din ogradă şi, sprintenă, în aşteptarea fierturii de fasole, bătrâna trebăluieşte la curăţirea casei şi a grădinii: „Curăţenia se cuvine să se facă în toată ograda, la dobitoace, copacii să fie daţi cu var, casa văruită. Dar astea le faci mai înainte de Săptămâna Mare. În Săptămâna Patimilor nu faci treabă deloc, aşa am învăţat eu de la mama mea. Nu trebuie să faci zoi (să nu speli), că e lucru necurat, nu coşi, nu torci, nu tai miei în Vinerea Patimilor. Pentru noi S-a răstignit Mântuitorul, pentru asta ar trebui să mergem numai la biserică săptămâna asta, la denii, să lăudăm şi să jelim pe Domnul”, îndeamnă femeia.

Ultimele din categorie