Dacă ai fi viețuit la începuturi­le creștinismului (sec. I) și ai fi păcătuit de moarte – de pildă, ai fi că­zut în adulter, în desfrânare, în relații prenupțiale, ai fi divorțat fără motiv, fără pricină de desfrânare etc. – ni­meni nu ți-ar fi dat iertarea păcatelor. L-ai fi așteptat pe Hristos Însuși să te judece. Și până atunci ai fi rămas înafara Bisericii, neîmpărtășit, afurisit.

Dacă ai fi viețuit puțin mai târziu (sec. al II-lea sau al III-lea) și ai fi pă­cătuit de moarte, ai fi avut o soartă oarecum mai bună. Ți-ai fi spovedit păcatul în public (înjosire) (în condi­țiile în care astăzi îl spovedești cu mii de rețineri doar preotului însuși), ai fi primit iertarea păcatelor, dar până pe patul morții ai fi rămas neîmpărtășit, afurisit, în afara Bisericii. Te-ai fi cuminecat doar la sfârșitul vieții și ai fi înțeles ce înseamnă păcatul.

Dacă ai fi viețuit puțin mai târziu, în secolul al IV-lea și ai fi păcătuit de moarte, din nou ți-ai fi mărturisit pu­blic păcatul și după aceea ar fi urmat un alt martiriu: ai fi stat plângând la ușile bisericii, după aceea în pridvor și după aceea te-ai fi împărtășit.

Astăzi însă ce se întâmplă? Îți mărturisești păcatul îna­intea preotului și, fără să urmezi „ca­lea martiriului”, te apropii de Sfintele Taine. O asemenea favoare îți face Bi­serica, pentru ca să te mântuiești! Deci, dacă și acum, după acest mare pogorământ pe care-l face de dragul tău, refuzi să te apropii de Sfintele Taine, atunci ce se va întâmpla cu tine?

(Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Duhovnicul și spovedania, traducere din lb. greacă de pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, București, 2012, pp. 32-33)