Procesarea zahărului în organism se realizează cu ajutorul pancreasului, o glandă care secretă doi hormoni importanţi, denumiţi insulină şi glucagon. Consumul excesiv de zahăr (dar şi alţi factori) determină boala numită diabet, care afectează aproximativ un sfert din populaţia globului.

În încercarea de a înlocui zahărul cu alte substanţe cu gust dulce, dar care nu suprasolicită pancreasul, au fost utilizate de-a lungul timpului (şi mai sunt şi astăzi) substanţe ca zaharina, ciclamatul şi apoi aspartamul. Toate aceste substanţe sunt lipsite de calorii şi nu afectează deloc pancreasul. Cu toate acestea, în timp, au apărut îndoieli cu privire la lipsa de toxicitate a acestor edulcoranţi. Astfel că, prin anii â70 ai secolului trecut, ciclamatul şi zaharina au fost incriminate ca fiind generatoare de cancer. Întrucât pe această temă s-au publicat multe lucrări contradictorii, substanţele se găsesc şi astăzi în comerţ. Şi despre aspartam există unele studii referitoare la posibilitatea de a determina perturbări ale sistemului imunitar sau endocrin. Nici aici autorii nu sunt în totalitate de acord, unele cercetări susţinând lipsa de toxicitate a preparatului.

Având în vedere această „gâlceavă“ ştiinţifică, producătorii de dulciuri s-au orientat spre găsirea altor produse cu rol de îndulcitor artificial. Atenţia s-a îndreptat spre o plantă de origine sud-americană, numită ştiinţific Stevia rebaudiana. Această plantă a fost descrisă pentru prima oară de către botanistul şi medicul Petrus Jacobus Stevus, de la care a derivat şi denumirea  ştevia. Acest gen de plante conţine aproximativ 240 de specii, din care face parte şi banala ştevie, care se găseşte şi pe teritoriul ţării noastre. Varietatea sud-americană, ale cărei frunze sunt de 30-45 de ori mai dulci decât zahărul, a fost folosită de secole în Paraguay şi Brazilia pentru îndulcirea ceaiurilor şi a unor leacuri tradiţionale. Abia în 1931, doi chimişti francezi au izolat substanţele dulci din frunze şi le-au denumit steviozidă şi rebaudiozidă, constatând că sunt de 250-300 de ori mai dulci decât zahărul.

Spre sfârşitul secolului trecut Japonia a fost prima ţară care a introdus aceste substanţe ca îndulcitori pentru alimente şi sucuri. Cam în acelaşi timp planta a fost cultivată în mai multe ţări din Orientul îndepărtat (China, Coreea, Tailanda, Malaezia), în Israel şi în aproape toate ţările din America de Sud. În anul 2007, compania Coca-Cola a început să utilizeze îndulcitorul în douăsprezeze ţări, primind de la Administraţia Americană pentru Alimente şi Medicamente permisiunea de a-l utiliza ca supliment alimentar. A fost urmată la scurt timp şi  de compania PepsiCo.

Evident, au urmat şi studii legate de posibila influenţă a acestor preparate asupra organismului. Deoarece un studiu făcut pe şobolani implica şi acest îndulcitor  în producerea cancerului, au urmat numeroase alte studii pentru a verifica aceste acuzaţii. Astfel, într-o trecere în revistă a studiilor, făcută în anul 2008, 14 din 16 articole arătau că produsul nu este genotoxic, nu determină cancer sau malformaţii. Aceste studii au fost reconfirmate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii la nivelul anului 2010. Unele cercetări tind să arate că folosirea acestui îndulcitor ar fi benefică pentru diabetici şi ar determina scăderea valorilor tensionale la bolnavii hipertensivi. Mai multe studii clinice sunt în desfăşurare în diverse părţi ale lumii, pentru a verifica aceste prime rezultate.

Ştevia dulce, comercializată la noi sub denumirea de dulcostevină, este omologată ca supliment alimentar. Personal, cred că poate fi folosită ca îndulcitor, dar am serioase rezerve faţă de indicaţiile „terapeutice“ cum ar fi obezitatea, infecţiile renale sau bolile cardiovasculare, până când nu vor exista rezultate certe ale studiilor clinice.