Ştiinţa poate fi doar în lumină, o primeşte chiar fără să ştie şi dă puţin din ea mai departe. E asemenea unei ferestre translucide. Cel mai adesea, ştiinţa trebuie ţinută închisă – dar uneori trebuie deschisă, pentru aerisire sau curăţire.

Omul nu a avut nevoie de ferestre pentru viaţa sa, până când singur şi le-a aşezat, acoperindu-se, adăpostindu-se. Geamurile s-au îmbâcsit tot mai mult cu vremea şi cu obiceiurile. Memoria vieţii libere de cândva se păstrase doar sub forma unor reguli omeneşti urmate aproape ştiinţific. Acea rigoare exagerată caracteristică spaimei de a pierde chiar şi obscuritatea ce mai rămăsese.

Câte o flacără ici-colo pâlpâia şi era stinsă repede, de teama incendiilor. Atunci, o altă flacără s-a însoţit cu apa şi n-a mai putut fi stinsă atât de uşor. Era vremea să intre din nou în lume lumina, ea însăşi. După scurta şi greu de crezut vizită, fereastra s-a închis din nou, curată, strălucitoare. De atunci se poate redeschide pentru oricine, chiar dacă prin însăşi natura lumii se închide apoi mereu la loc.

Ştiinţa e doar una dintre multele ferestre ale vieţii. După ce a fost de curând închisă, apare o tristeţe că lumina e prea departe. Apare chiar întrebarea dacă lumina aceea a existat cu adevărat. Cei care, de-a lungul generaţiilor, cunosc doar ştiinţa pot să creadă că ea e chiar sursa luminii. Oamenii aceştia se sperie când se găsesc unii care să îi întredeschidă forma instituţionalizată, ca să o cureţe, pentru a străluci mai bine. Le este teamă că nu vor mai vedea nimic. Dacă spargem sau stricăm balamalele ştiinţei?

E nevoie de nişte ucenici ai luminii, care să ştie cine este ea. Ştiinţa ne-ar putea spune ce este lumina, într-un fel sau altul, din perspectivă omenească, dar nu şi cine este. Ucenicii aceştia păstrează vie memoria şi rosturile lucrurilor, pentru că fereastra nu se va mai deschide cu totul prea curând. Noi trăim cu ea închisă sau întredeschisă. Vremea deschiderii cu totul nu a venit.

Dar lumina e şi în afara ferestrei ştiinţei, şi în interior, şi în chiar materialul şi forma ei. Materialul şi forma pot fi de vânzare, dar nu lumina şi nu oricum şi oriunde. Locurile de vânzare sunt locuri de vânzare, cele ale memoriei luminii sunt altele. Comerţul omenesc al ştiinţei este supus precarităţilor economice, care nu au nimic de a face cu înţelegerea vieţii. Funcţiile coexistă, dar nu interferă direct. În nişte locuri, undeva, se face ştiinţă. În altele, altundeva, ne amintim mereu cine este adevărul. Cine alege să facă asta.

Nu poate un om să facă nimic, dacă nu i s-a dat lui să facă. Dacă o spune cine o ştie cu adevărat, nu o crede nimeni, dacă o spun prietenii lui, e mai uşor de primit. Sunt prieteni şi printre cei care se ocupă cu ştiinţa. Când nu mai sunt, nu după multă vreme se lasă întunericul.

Cumva, lumina răzbate din nou, într-un fel ce nu poate fi înţeles în mod ştiinţific.