Una dintre numeroasele probleme ale societăţii româneşti actuale, ce-şi cere imperios o rezolvare, este aceea a absorbţiei de fonduri europene. E dureros să conştientizezi că există undeva sume consistente ce ar putea fi direcţionate către atâtea domenii ce au nevoie de investiţii, dar că, din varii pricini, aceşti bani nu ajung şi s-ar putea să nu ajungă niciodată în ţară (decât parţial), deşi sunt alocaţi României, încât mă mir că subiectul este atât de rar pus pe agenda dezbaterii publice. Să fie oare un soi de fatalism mioritic alimentat de inconştienţa românului căruia degeaba îi dai, dacă nu-i şi bagi în traistă? Or e doar neputinţă şi lehamite instituţională, greu de înţeles într-o ţară care "exportă" totuşi atâta tineret capabil şi bine şcolit... Cert e că România are o rată extrem de mică de absorbţie a unor fonduri, spre deosebire de alte ţări, care au ştiut să profite mult mai mult, în sensul bun al cuvântului, de pe urma integrării în Uniunea Europeană.

Deşi puţină lume apreciază, în acest domeniu, instituţii bisericeşti sau patronate de Biserică au rezultate notabile, restaurând numeroase monumente istorice, organizând centre sociale pentru categorii defavorizate, creând locuri de muncă şi punând umărul, implicit, la dezvoltarea economiei româneşti. Săptămâna care urmează, Arhiepiscopia Iaşilor va prezenta public detaliile unui astfel de proiect ce a fost deja demarat şi care, printr-o finanţare de multe milioane de euro, e menit a atrage, în Iaşi, şi mai mulţi pelerini sau turişti. E încă un semn că Biserica ştie nu doar să-şi conserve tezaurul de credinţă, să cultive valori validate în decursul a două mii de ani de existenţă, dar are şi capacitatea de a răspunde la cele mai noi provocări ale lumii de azi. Mai prăpăstioşi din fire, unii văd în această deschidere a Bisericii un soi de secularizare, un soi de compromis pe care l-ar face cu puterea lumească. Ar prefera, poate, să vadă lăcaşuri de cult de sute de ani ruinate, bolnavi şi săraci plângând pe la porţile organizaţiilor caritabile ce întind o mână de ajutor şi, se mai întâmplă uneori!, nu cer în schimb decât să-ţi lepezi credinţa şi să o îmbrăţişezi pe cea a "binefăcătorului" tău.

Problema nu este a faptului că Biserica accesează anumite fonduri, europene sau de altă natură. Aceşti bani sunt adunaţi inclusiv de la impozitele pe care credincioşii le plătesc, iar Biserica are datoria de a se strădui ca, prin mijloace care să nu fie străine de misiunea ei, să determine utilizarea acestor fonduri tot în interesul, direct sau indirect, al acestor credincioşi. O problemă reală ar putea fi atunci când, în schimbul unor finanţări, s-ar cere o serie de compromisuri, indiferent de natura lor. De aceea este de evitat ajutorul unor persoane sau instituţii care, ulterior, ar dori să profite de pe urma acestui ajutor, donând pe de o parte, dar şi contabilizând, pe de alta, "venituri" consistente la capitolul imagine, pe care asocierea cu Biserica le poate genera. Atâta timp însă cât lucrurile se fac fără astfel de condiţionări, transparent şi în folosul comunităţilor, nu avem de ce să ne poticnim de nici un fel de prejudecăţi.

Există însă şi îngrijorări fireşti şi înţelepte, în astfel de situaţii. Pe bună dreptate se cere de la autorităţile bisericeşti o atenţie mai mare atunci când se săvârşeşte o lucrare mai consistentă în plan material – social, filantropic, cultural etc. Pentru că orice implicare în activităţi – altele decât cele duhovniceşti – poate atrage o slăbire a lucrării specifice a Bisericii, o neglijare a rostului ei esenţial în lume. Când o mănăstire, spre exemplu, se înnoieşte sau se îmbogăţeşte în construcţii, când devine şi locul în care se desfăşoară o activitate filantropică de anvergură, bine organizată, poate fi un risc pentru acea obşte de a se îndepărta de duhul de rugăciune şi de nevoinţă. De aceea se cere cu atât mai multă rugăciune, cu cât este mai multă lucrare practică şi implicare în social. Cum ne zice şi Mântuitorul în Scriptură: "pe acestea trebuie să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi" (cf. Matei 23, 23).

Iair şi proiectul eligibil

Rostul acestei rubrici este şi acela de a argumenta actualitatea cuvintelor bimilenare ale Evangheliei, dar şi de a identifica rădăcini scripturistice pentru cele mai noi activităţi ale Bisericii. Dar cum să găseşti argumente scripturistice pentru accesarea de fonduri europene? Asta parcă ar fi cam de greu de făcut. Şi totuşi eu voi risca un răspuns, plecând chiar de la textul scripturistic ce se va citi mâine în biserici (de la Luca 8, 41-56; vezi şi locurile paralele de la Matei 9, 18-26; Marcu 5, 22-43). Mântuitorul este chemat de unul dintre mai marii sinagogii, Iair, să vină să-şi pună mâinile peste fiica sa, în vârstă de 12 ani, spre a o învia din morţi, lucru ce se petrece întocmai, spre ruşinarea celor care râdeau de El când le-a spus: "Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme". Pe drum însă, furişându-se pe la spate, o femeie bolnavă, care avea de doisprezece ani scurgere de sânge, se atinge de marginea hainei Sale şi se vindecă. Putem lectura şi astfel acest pasaj: Iair vine cu un proiect înaintea Celui care are putere dumnezeiască, care are, ca să spunem aşa, un fond nelimitat de har (de energie necreată) pus la dispoziţia oamenilor ce sunt dispuşi să creadă în El (adică vor să acceseze acest "fond"). Dacă proiectul este eligibil, se alocă harul necesar împlinirii acelui proiect. Sau, altfel spus, dacă omul cere, lui Dumnezeu, ceva de folos, din care are de câştigat şi acesta, dar şi alţii din jurul său, rugăciunea sa poate fi ascultată (lucru mai greu de împlinit dacă omul cere să câştige la loto sau să aibă succes la furat, ca să dau doar două exemple de cereri "neeligibile").

Aşa cum se petrece şi în cazul unor proiecte ce atrag finanţări europene (sau de altă natură), când există, dincolo de obiectivul propriu-zis al investiţiei, şi o serie întreagă de beneficii pentru alte obiective, tot aşa şi în plan duhovnicesc, atunci când se săvârşeşte o lucrare a harului dumnezeiesc, nu doar cel care cere, ci şi alţii beneficiază. În cazul nostru vedem că, în drum spre casa lui Iair, Hristos Domnul vindecă pe femeia cea cu scurgere de sânge. Dacă Iisus n-ar fi trecut pe acolo, aceea n-ar fi beneficiat de acest ajutor. De aceea nu e deloc întâmplător că aceste două momente sunt relatate doar împreună în evangheliile sinoptice.

Dar şi mai cutremurător este înţelesul pe care-l are gestul acestei îndrăzneţe femei. Conform legii iudaice, o femeie care avea scurgere de sânge, mai mult decât perioada firească, devenea "necurată" şi era îndepărtată de comunitate, neavând voie să se mai atingă nici măcar de propria-i familie (v. Levitic 15, 25), cu atât mai puţin de un om drept şi sfânt, cum era considerat Iisus din Nazaret de cei care-L vedeau doar ca pe un mare prooroc sau învăţător. Or femeia crede cu tărie că are şi ea dreptul la "a accesa" harul dumnezeiesc şi întinde mâna sa pe ascuns, spre a primi ceea ce era convinsă că va primi, adică vindecare. Şi Dumnezeu nu o refuză, îi confirmă acest drept, de aceea şi spune în acel moment, întorcându-se spre mulţime: "S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine" (Luca 8, 46).

Ar fi putut Domnul să ceară, mai întâi, respectivei femei să spună public de ce s-a atins de Dânsul şi abia apoi să o vindece. Dar El a lăsat să iasă acea putere din trupul Său dumnezeiesc ca şi cum lucrul acesta ar fi fost posibil fără voia Lui, fără un acord al Său prealabil. Să nu credem că Mântuitorul n-a ştiut despre ceea ce s-a întâmplat şi că ar putea, vreodată, cineva să "ia" har fără ca Dumnezeu să ştie despre asta sau fără ca El Însuşi să vrea să îl ofere. Dar cred că a vrut Domnul să ne încurajeze ca, atunci când Îi cerem ceva, să o facem "crezând că am primit" (cf. Marcu 11, 24), nu îndoindu-ne sau întrebându-ne dacă are pregătit şi pentru noi ceva bun. Există un fond dumnezeiesc inepuizabil care ne este alocat nouă, fiecăruia dintre noi, fără excepţie, şi e doar vina noastră dacă nu îl accesăm. Ne plângem de milă că suntem săraci, sufleteşte sau material, dar nici nu ne punem pe scris "proiecte" duhovniceşti (adică pe rugăciune şi pe împlinirea poruncilor evanghelice), lipsindu-ne, astfel, pe noi înşine de bogăţia nesfârşită de har ce ne este pregătită încă de la "întemeierea lumii" (cf. Matei 25, 34).