Psalmul 140 (4)

Dar trebuie să chemăm și ajutorul lui Dumnezeu ca sârguința noastră să ajungă la faptă. Să ne păzim, așadar, gura fără încetare, punând cugetul să o închidă, nu ca să o ținem închisă neîncetat, ci ca să o deschidem la vremea potrivită. Căci este un timp când tăcerea este mai bună decât vorbirea, după cum este un timp când vorbirea este mai bună decât tăcerea. De aceea și preaînțeleptul acela zicea: „Vreme este să taci și vreme este să grăiești”

Psalmul 140

Doamne, strigat-am către Tine auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele.

La fel să socotim și în privința gurii și a limbii, păzindu-le pe acestea neîntinate de răutate și astfel să aducem rugăciunea. Căci dacă cineva, având un vas de aur nu se hotărăște să se folosească de el pentru o slujire de necinste din cauza materiei prețioase a vasului, cu cât mai prețioase decât mărgăritarele și decât aurul sunt gura și limba noastră! Nu ar fi drept atunci să nu o întinăm cu vorbe de rușine, clevetiri ocări și insulte?

Căci nu aduci cădelnița pe altar de bronz, nici de aur, ci pe un altar mai prețios decât acestea, într-un templu duhovnicesc. Căci primul altar este materie neînsuflețită, dar în templul trupului tău sălășluiește Dumnezeu, căci tu ești mădular și trup al lui Hristos. Pune, Doamne, pază gurii mele. Rugându-L pe Stăpânul să îi audă rugăciunea și să Îi fie bineprimită, vezi care este cererea pe care o aduce mai întâi, care îi este rugăciunea. Căci nu a spus dă-mi bani, dă-mi cinste de la oameni, dă-mi să îi biruiesc pe vrăjmașii mei, dă-mi copii, ci, lăsând toate cele pământești, cere de la Dumnezeu lucrurile pe care este drept să le ceară de la Dumnezeu.

Ce oare? Nu trebuie, zice, să cerem nimic dintre cele pământești? Trebuie, dar cu măsură, precum Iacov care zice: „de-mi va da mie Domnul pâine să mănânc și haine să mă îmbrac”[1]. Sau după cum poruncește Hristos să ne rugăm zicând: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi!”[2].Dar mai înainte de toate, trebuie să le cerem pe cele duhovnicești. Ceea ce face și psalmistul zicând: Pune, Doamne, pază gurii mele. Ai văzut câtă prevedere? Câtă înțelepciune? De unde își începe rugăciunea? De la cea mai mare faptă, care dacă este neglijată, devine pricina tuturor relelor. După cum ea este pricina tuturor bunătăților, atunci când o lucrăm cu râvnă. Căci mii de rele lucrează ușurătatea limbii, după cum păzirea limbii lucrează cele bune.

Așa cum nu este de nici un folos casa, sau cetatea, sau zidurile, sau porțile, sau ușile, dacă nu ar fi străjeri care să le păzească și care să știe când să închidă și când să deschidă, la fel nu este de nici un folos limba și gura, dacă nu ar fi cugetul care să îngăduie închiderea și deschiderea ei cu multă precizie și știință și care să cunoască ce cuvinte trebuie să rostească și pe care trebuie să le rețină. Căci nu atât de mulți oameni au pierit de sabie câți au pierit din pricina limbii. Și iarăși Hristos: „Nu ceea ce intră pe gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om”[3].

Și iarăși altul: „Și gurii tale fă-i ușă și încuietoare”[4]. Dar psalmistul, fiindcă știa că acest lucru este greu, adaugă și rugăciunea și Îl cheamă și pe Dumnezeu în ajutor. Dar mai degrabă și înțeleptul acela același lucru îl arată când spune: „Cine va da buzelor mele pecete de înțelepciune?”[5].Căci trebuie să aducem și efortul nostru, de aceea a exprimat aceasta sub formă de poruncă, zicând: „Și gurii tale fă-i ușă și încuietoare”.

Dar trebuie să chemăm și ajutorul lui Dumnezeu ca sârguința noastră să ajungă la faptă. Să ne păzim, așadar, gura fără încetare, punând cugetul să o închidă, nu ca să o ținem închisă neîncetat, ci ca să o deschidem la vremea potrivită. Căci este un timp când tăcerea este mai bună decât vorbirea, după cum este un timp când vorbirea este mai bună decât tăcerea. De aceea și preaînțeleptul acela zicea: „Vreme este să taci și vreme este să grăiești”[6].

Căci dacă ar trebui să deschidem gura mereu, nu ar mai fi uși. Iar dacă ar trebui să o ținem închisă, pentru ce ar mai păzi-o cineva? Ci de aceea sunt uși și pază ca să le lucrăm pe fiecare dintre cele două la vremea potrivită. Alt înțelept zice: „Și cuvintelor tale fă jug și cumpănă”[7], cerând mai mare pază, nu numai pentru a rosti numai cuvintele care trebuie, ci să le cântărim cu o cuvenită atenție, cum ar spune cineva, și să le cercetăm cu grijă. Dacă facem această cântărire cu aurul, care este o materie pieritoare, cu cât mai mult trebuie să facem aceasta cu cuvintele, încât nimic să nu lipsească, nici să întreacă măsura.

De aceea și spune cineva: „Nu opri cuvântul în vreme de mântuire”[8]. Ai văzut vremea ieșirii? Iar un altul arătând vremea tăcerii, zice: „De știi, răspunde aproapelui tău, iar dacă nu, pune-ți mâna peste gură”[9]. Și iarăși: „Cel care înmulțește cuvintele se va face urât tuturor”[10]. Și: „Mai bun este omul care își ascunde nebunia sa, decât omul care își ascunde înțelepciunea sa”[11]. „Ai auzit cuvânt? Să moară la tine; fii fără grijă, că nu te va sparge. Din pricina unui cuvânt care trebuie tăinuit, cel nebun se va chinui, ca aceea care naște prunc”[12]. Apoi și despre măsură: „Grăiește, tânărule, când ai nevoie, însă după ce de două trei ori te va întreba. Strânge-ți cuvântul; cu puține spune multe”[13].

Căci trebuie multă concentrare a gândurilor, ca să te folosești de puterea limbii în deplină siguranță. De aceea iarăși zicea: „Uneori mustrarea nu este făcută la timp potrivit și câteodată cel ce tace este aflat înțelept”[14]. Căci nu numai că trebuie să taci și să vorbești la vreme potrivită, ci trebuie să vorbești cu mult har. De aceea și Sfântul Pavel spunea: „Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia”[15].

Gândește-te că gura este organul prin care vorbim lui Dumnezeu, prin care Îi aducem laudă. Acesta este mădularul prin care primim jertfa cea înfricoșătoare. Știu cei credincioși ceea ce spun. De aceea gura trebuie să fie curată de orice învinuire, de orice insultă, de orice cuvânt nerușinat, de orice clevetire. Chiar dacă vreun cuget necurat ne trece prin minte, trebuie să îl înăbușim înăuntru și să nu îngăduim să îl rostim în cuvinte.

Chiar dacă vreo împuținare a sufletului te face să deznădăjduiești, și această rădăcină trebuie să o usuci, trebuie să ai ușa în siguranță și păzită cu atenție. Iar sfătuirile și voirile rele nici nu îngădui să se nască, iar dacă s-au născut, înăbușă-le înăuntru și usucă-le rădăcina.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Editura Doxologia, 2011)

[1] Fac. 28, 20.

[2] Mt. 6, 11.

[3] Mt. 15, 11.

[4] Înț. Sir. 28, 28.

[5] Înț. Sir. 22, 30 [Septuaginta].

[6] Eccl. 3, 7.

[7] Înț. Sir. 28, 28.

[8] Înț. Sir. 4, 25.

[9] Înț. Sir. 5, 14.

[10] Înț. Sir. 20, 7.

[11] Înț. Sir. 20, 32.

[12] Înț. Sir. 19, 10-11.

[13] Înț. Sir. 32, 8.

[14] Înț. Sir. 19, 28.

[15] Col. 4, 6.

Ultimele din categorie