Ziua toată şi noaptea întreagă sufletul meu se îngrijeşte de Tine, Doamne, şi Te caut pe Tine. Duhul Tău mă atrage să Te caut şi amintirea Ta veseleşte mintea mea. Sufletul meu Te-a iubit şi se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu, şi tânjesc după Tine până la lacrimi. Chiar dacă totul ar fi frumos în lume, de nimic pământesc nu mă îngrijesc şi sufletul meu doreşte numai pe Domnul.

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu nu-l mai poate mulţumi nimic de pe pământ, ci ca un prunc care s-a pierdut de mama sa, se avântă necontenit spre Domnul şi strigă:

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi Te caut cu lacrimi”.

Din iubire pentru Domnul sufletul ajunge ca unul ce şi-a pierdut minţile: şade, tace şi nu mai vrea să vorbească; se uită la lume şi n-o doreşte şi nici nu o vede. Şi oamenii nu ştiu că el vede pe Domnul Cel iubit; lumea lăsată în urmă şi uitată, şi sufletul nu vrea să se mai gândească deloc la ea, pentru că în ea nu e nici o dulceaţă.

Aşa se întâmplă cu sufletul care a cunoscut dulceaţa Duhului Sfânt.

Doamne, dă această iubire în toată lumea Ta.

Duhule Sfinte, vino şi Te sălăşluieşte în noi, ca toţi cu un glas să slăvim pe Făcătorul nostru, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, p. 208)