Cine nădăjduieşte în Dumnezeu niciodată nu va fi ruşinat.

În timpurile de acum nu numai printre mireni, dar şi printre preoţii tineri a început să se răspândească o astfel de convingere: chinurile veşnice sunt incompatibile cu nemărginita milostivire a lui Dumnezeu, prin urmare, chinurile nu sunt veşnice. O astfel de rătăcire provine din neînţelegerea anumitor lucruri. Chinurile veşnice şi fericirea veşnică nu sunt ceva ce vine din exterior, ci mai înainte de toate, dinlăuntrul omului. „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru.” Ce simţăminte sădeşte în sine omul, în timpul vieţii, cu acelea va pleca în viaţa veşnică. Trupul bolnav se chinuie pe pământ şi cu cât este mai puternică boala, cu atât mai mari sunt chinurile. Aşa şi sufletul, infectat cu diferite boli, începe să se chinuie crunt prin trecerea în viaţa cealaltă. O boală trupească incurabilă se termină prin moarte, dar cum poate să se termine o boală sufletească, când sufletul nu are moarte? Răutatea, mânia, supărarea, desfrânarea şi alte suferinţe sufleteşti sunt nişte reptile care se târăsc după om şi în viaţa veşnică. De aici trebuie să înţelegem că ţelul vieţii constă în aceea că aici pe pământ trebuie să distrugem aceste reptile pentru a ne curăţa pe deplin sufletul şi înainte de moarte să spunem cu Mântuitorul nostru: „Căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în mine”. Sufletul păcătos necurăţat prin pocăinţă nu poate fi în comuniune cu sfinţii. Chiar dacă l-ai aşeza în rai, nu ar putea suporta să rămână acolo şi ar încerca să iasă de acolo.

(Starețul Varsanufie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 179)