„Sunt oameni, observa Părintele Nectarie, care niciodată nu se adresează lui Dumnezeu, nu se roagă. Şi deodată se întâmplă să le vină în suflet melancolie, în minte zbucium şi în inimă mâhnire. Şi simte omul că, în această situaţie dezastruoasă, pe el nu îl ajută altul, nici nu îl ascultă şi nenorocirea nu i-o înţelege. Atunci omul se adresează lui Dumnezeu şi, suspinând, îi spune: «Doamne, miluieşte!», şi Domnul îl ascultă; dar la început omul abia simte harul, iar mai apoi îl simte din ce în ce mai mult şi primeşte uşurare.”

(Starețul Nectarie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 57)