Primul pas în vieţuirea duhovnicească este primirea vădirii Duhului, că eu sunt om păcătos. De aceea şi Biserica ne-a dat, între altele, Taina Spovedaniei. Primind de la Dumnezeu Duhul, atunci vedem păcatul în noi şi nu-l ascundem, ci mergem să ne vădim de păcat înaintea duhovnicului şi duhovnicul le dezleagă cu puterea pe care Domnul a dat-o preoţiei. Dar a te spovedi preotului nu este singurul fel de a trăi în duh, fiindcă noi în fiecare clipă suntem în păcat, până ce Dumnezeu nu ne învie prin Tainele Bisericii şi mai ales, prin Taina Împărtăşaniei. Până când Dumnezeu nu ne învie prin Duhul Său, rămânem în moarte, trăim în păcat. Trăirea în Duh este conştiinţa pe care o au toţi sfinţii şi anume conştiinţa de fiecare clipă că sunt un păcătos. Care este sfântul Bisericii noastre care să fi spus: „Căutaţi către mine, că eu vă sunt exemplu de sfinţenie“? Oare nu toţi sfinţii au spus: „Eu sunt păcătos; eu sunt cel mai mare păcătos“? Aceasta era convingerea sfinţilor, fiindcă sfinţii trăiau în Duh şi Duhul vădea în inima lor păcatul, chiar trăind o viaţă înaltă, chiar când făceau minuni. Şi primeau mărturia Duhului şi se socoteau păcătoşi înaintea preotului şi înaintea oricărui om.

Şi noi totdeauna trebuie să trăim primind vădirea duhului, vădirea de păcat. Cel care ştie că-i păcătos, cum spun Sfinţii Părinţi, nu mai vede păcatul aproapelui ca să-l judece. Dacă ştim că suntem păcătoşi, ce rost are să ne mai intereseze ce a făcut aproapele? Cum să mai osândim pe fratele nostru care păcătuieşte? Toţi Sfinţii Părinţi spun că, dacă noi judecăm şi osândim pe aproapele şi nu ne pocăim pentru acest păcat, şi noi vom cădea în acelaşi păcat. Şi aceasta am văzut-o de nenumărate ori. Dacă nu ne pocăim pentru păcatul osândirii aproapelui şi noi vom cădea în păcatul pentru care l-am osândit pe el.

(Celălalt Noica. Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, Ediție îngrijită de pr. Eugen Drăgoi și pr. Ninel Țugui, editura Anastasia, 2009, p. 70-71)