Tăcerea e o mare împuternicire a războiului nevăzut și o durabilă nădejde de biruință. Ea este foarte iubită de cel care nu se bizuie pe sine, ci se încrede în Dumnezeu. Ea este o păstrătoare de sfințită rugăciune și un minunat ajutor în practicarea virtuților (de aceea Avva Isaac în Cuvântul al treilea zice că „tăcerea-i ajutătoare în lucrurile bune”, „mai înaltă decât toate lucrurile vieții monahale” și „taină a veacului ce va veni”; iar marele Varsanufie zice că tăcerea în cunoștință este mai înaltă chiar decât Teologia).

Tăcerea mai este și un semn de înțelepciune. Pentru că, deși cineva tace, neavând cuvânt a spune, „tace fiindcă n-are nimic de răspuns” (Sirah 20, 5), iar altul așteaptă vremea potrivită să răspundă, „el tace fiindcă cunoaște vremea” potrivită; iar altul pentru alte pricini. Dar în genere, totdeauna cel care tace arată că e prudent și înțelept: „Cel care tace se află înțelept” (Sirah 20, 4).

Ca să te deprinzi a tăcea, socotește adesea pierderile și pericolele provenite din vorbărie și, în același timp, marile bunătăți ale tăcerii.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, p. 83)