Vindecarea şi curăţirea organelor cunoaşterii umane sunt realizate prin acţiunea comună a lui Dumnezeu şi a omului – prin harul lui Dumnezeu şi voinţa omului. Pe lungul drum al curăţirii şi vindecării, cunoaşterea însăşi devine mai pură şi mai sănătoasă. În fiecare etapă a dezvoltării sale, cunoaşterea depinde de structura ontologică şi starea etică a organelor sale.

Curăţite şi vindecate prin străduinţa omului întru virtuţile evanghelice, organele cunoaşterii înseşi dobândesc sfinţenie şi puritate. O inimă curată şi o minte curată dau naştere la cunoaşterea pură. Organele cunoaşterii, atunci când sunt curăţite, vindecate şi îndreptate spre Dumnezeu, oferă o cunoaştere pură şi sănătoasă a lui Dumnezeu şi, atunci când sunt îndreptate către creaţie, oferă o cunoaştere pură şi sănătoasă a creaţiei. După învăţăturile Sfântului Isaac Sirul, există două feluri de cunoaştere: cea care precede credinţa şi cea care se naşte din credinţă. Cea dintâi este cunoaşterea naturală şi implică discernământul binelui de rău. Cea de-a doua este cunoaşterea duhovnicească şi reprezintă „simţirea tainelor”, „simţirea a ceea ce este tainic”, „contemplarea nevăzutului”. Există, de asemenea, două feluri de credinţă: cea dintâi vine prin auzire şi este confirmată şi dovedită de cea de-a doua, „credinţa contemplaţiei”, „credinţa care este fondată pe ceea ce a fost văzut”.

Pentru a dobândi cunoaşterea duhovnicească, omul trebuie mai întâi eliberat de cunoaşterea naturală. Aceasta este lucrarea credinţei.

(Sfântul Iustin Popovici, Credința ortodoxă și viața în Hristos, Editura Bunavestire, Galați 2003, p. 63)