Dimpotrivă, fără o minimă cunoaștere a numelor din Genealogia Nou Testamentară ne blochează în stereotipii liturgice și preocupări gospodărești, calea sigură a ratării tainei celei de Sus, care ne caută continuu prin lume. Ajutați de Sfântul Efrem Sirianul încercăm o minimă introducere în taina numelor biblice expuse în Genealogia Evanghelică și legătura lor cu Pruncul Iisus însetat de Relația cu noi.

Sfântul Efrem Sirul, melodul nepereche al Bisericii, cântă în imne neegalate Naşterea Mântuitorului. Imnele Naştereii (trad. Ioan I. Ica jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2010), destinate uzului liturgic, oferă printr-o complexă orchestrare a tipologiilor biblice, o magnifică celebrare a misterului hristologic al Întrupătrii şi al întregii Economii a mântuirii (diac. Ioan I. Ică jr, Prezentare, p. 11), punctând o profundă intimitate cu universul Scripturii, atât în literalitatea lui, cât şi în imaginile şi simbolurile ei profunde (Ibidem, p. 7).

Reluarea marilor tipologii vechi-testamentare pentru a arăta împlinirea lor la Naşterea Mântuitorului este preocuparea dintru început, şi nu numai, a imnelor efremiene, dar și a Bisericii întregi. Drepţii şi proorocii Vechiului Legământ „au tânjit să-l vadă în generaţiile lor” (1, 40), motiv pentru care sufletele lor au simţit venirea Fiului ca un leac al Vieţii şi de aceea doreau să-L vadă în zilele lor, pentru a gusta din dulceaţa Lui (1, 52). Dar, numai întruparea Mântuitorului a împlinit dorinţele de neegalat ale drepţilor din vechime, iar Sfântul Efrem simte o datorie de suflet să scoată din comorile Scripturilor numele tuturor (1, 19; 21), atât pentru lauda nădejdii lor, cât şi pentru ruşinarea iudeilor, care îi socoteşte adevăraţi pe prooroci, însă dacă Hristos nu s-ar fi întrupat, cuvintele unora şi a celorlalţi s-ar fi dovedit minciuni (1, 18).

Fără a păstra o cronologie biblică, Sfântul Efrem insistă pe realitatea lucrării aceluiaşi Duh Sfânt, care se mişca în gândurile drepţilor în tăcere [Rm. 8, 26], cu ajutorul Căruia ei au putut privi de departe pe Mântuitorul după care ei tânjeau (1, 51).

Încercând o prezentare oarecum cronologică biblică a imnelor efremiene la Naştere şi insistând pe simbolurile drepţilor şi a proorocilor, ne oprim la protopărinţii noştri Adam şi Eva. Astfel, paralela Adam cel nou – Adam cel vechi, cunoscută din epistolele pauline, este ilustrată de Sfântul Efrem accentuând tema mariologică a teologiei Bisericii în formare: „Pământul feciorelnic l-a născut pe Adam, căpetenia pământului; iar Fecioara Astăzi L-a născut pe [al doilea] Adam, Căpetenia Cerului” (1, 16). Păstrând aceeaşi temă mariologică, cu accent pe pururea fecioaria Maicii Domnului, se punctează magistral paralela naşterii Evei şi a lui Hristos, din aceeaşi Taină a maternităţii: „Pe Eva, maica [Fc. 3, 20] a născut-o [Adam] bărbatul care nu s-a născut niciodată; vrednică de crezare este fiica Evei, care acum, fără bărbat, şi-a născut Pruncul (1, 15). Nu se putea ca în tablolul închinat protopărinţilor, Sfântul Efrem să nu atingă şi punctual nevralgic al căderii lor din Rai, motiv să evidenţieze că doar în Hristos vrajba dintre bărbat şi femeie este conciliată: „Bărbatul a dat vina pe femeie, care a ieşit din el, astăzi ea l-a dezlegat de vină, născându-i-L pe Mântuitorul” (1, 14). Vina lui Adam pentru greşeala paradisiacă a adus în făptură „somnul morţii”, numai că Hristos este „Vghetorul care s-a pogorât ca sa ne trezească din amorţirea păcatului (1, 62). De asemenea, veninul păcatului, care a stricat rânduiala dialogului divino-uman de la Pomul Vieţii din Rai, trezeşte în Adam un plâns nostalgic şi o aşteptare nerăbdătoare după Hristos, că doar El este Domnul Heruvimului [Fc. 3, 24] şi numai El putea să-l lase iarăşi înlăuntru pentru a se sălăşlui sub ramurile Popmului Vieţii (1, 41).

Set, Enos şi Cainan, urmaşii lui Adam, au fost numiţi fii ai lui Dumnezeu [Fc. 5, 6-10], pentru că ei „Îl aşteptau cu nerăbdare pe Fiul lui Dumnezeu pentru că prin milostivirea erau fraţii Lui” (1, 48). Urmaşul lor, Mathusalem a trăit aproape 1000 de ani [Fc. 5, 27] în aşteptarea Fiului dumnezeiesc „căci numai El dă moştenire Viaţa ce nu se sfârşeşte” (1, 49). Mai mult decât Matusalem, Enoh tânjea după El şi „fără să-L fi văzut pe Fiul pe pământ, a sporit în credinţă şi dreptate, ca să urce şi să-L vadă în cer” (1, 53); iar Lameh se uita după Cel milostiv, să vină să-I mângâie osteneala şi lucrul mâinilor de pe pămânul blestemat [Fc. 5, 29]. El însă, ca şi toţi strămoşii săi, l-a văzut pe Noe, fiul său, în care se alcătuiseră simbolurile Fiului dumnezeiesc (1, 55-56).

 Lui Noe, Sfântul Efrem îi închină imne profunde. El este deodată simbolul lui Hristos, căci corabia (Chivotul) lui în care au scăpat vieţuitoarele de potop preînchipuia Biserica în care îşi găsesc adăpost şi scăpare sufletele (1, 45). În acelaşi timp, Noe continuă în viaţa sa suspinul lui Adam după Cel aşteptat. El simţise că prin Fiul cel nevenit arca sa s-a oprit pe munte [Fc. 8, 24], căci dacă până şi „preînchipuirea Lui a păzit (de moarte) vieţuitoarele cu cât mai mult nu va izbăvi El sufletele? (1, 58). Chiar şi fii lui Noe, Sem şi Iafet, aşteptau pe Mesia. Gestul lor de a-şi acoperi tatăl (Fc. 9, 23), care adormi-se gol, pentru a nu privi goliciunea lui arată nădejdea lor după Cel care prin venirea Sa va acoperi goliciunea lui Adam (1, 23). Astfel, când Noe i-a văzut desfrânând dintr-odată pe fiii lui Dumnezeu [Fc. 6, 12] cei feciorelnici [qadişuta în siriacă = sfinţenie şi castitate]; el aştepta cu nerăbdare pe Fiul cel feciorelnic prin care se fac feciorelnici cei desfrânaţi (1, 22). Numai prin Fiul, în arca lui Noe se împac lupii cu mieii, deoarece doar El este Pruncul, mai bătrân şi mai tânăr decât Noe (7, 7).

În zilele lui Peleg, urmaşul lui Noe la câteva generaţii, fapta lui Noe cu potopul devenise o simplă poveste pe care doar Noe o repeta nepoţilor şi strănepoţilor cu insistenţă, fiind din ce în ce mai necrezută. Totuşi, deşi pământul care fusese inundat striga după Domnul (1, 47), pământenii au început să zidească turn ca să ajungă la El cu semeţie. Dar, chiar şi simbolul turnului [Fc. 11, 4] privea după „Singurul care (putea) să zidească pe pământ Turnul [Biserica], care duce la cer (1, 44). Chiar şi cele 70 de limbi amestecate, din pricina mândriei [Fc. 10, 25], fiind un semn al aşteptării cu nerăbdare a Celui ce avea să împartă prin limbi [de foc F. Ap. 2, 3] pământul între Apostolii săi (1, 46).

Avraam patriarhul în Duhul a simţit că naşterea Fiului era departe (1, 59), dar prin credinţă şi-a sporit aşteptarea şi a văzut în jertfa fiului său, jertfa Fiului dumnezeiesc, care avea să facă nemuritoare sufletele muritorilor. Sfântul Efrem arată că pentru Fiul era geloasă Sara împotriva obiceiului ei. Nu era geloasă pe mama copilului [Agar], ci pe rob [Ismael] a fost geloasă [Fc. 16, 5], pentru Tine, Cel născut liber (20, 1). Sara n-a obosit să aştepte nouăzeci de ani [Fc. 17, 17] după Tine (20, 5) pentru că spera că vei veni la ea. De asemenea, ne este amintită scena în care fiul dobândit de Sara la bătrâneţe, Isaac, a fost batjocorit de fiul lui Agar [Ismael], asinul sălbatic [Fc. 16, 12]: „Deşi el a îndurat în tăcere, mama sa s-a aprins. Eşti Tu simbolul lui, sau el este preînchipuirea Ta? Te asemeni Tu lui Isaac, sau el se aseamănă Ţie?” (13, 17). Căci „atunci când Sara îi cânta câtec de leagăn lui Isaac care dormea, ea-i cânta ca robului care avea să poarte chipul Împăratului, Domnul său: pe umerii săi [Fc. 22, 6] semnul crucii sale, iar de mîinile sale legăturile dureroase [Fc. 22, 9], simbolul piroanelor lui” (8, 13).

Deşi Melchisedec este simbol al preoţiei veşnice a Fiului lui Dumnezeu [Fc. 14, 18], el îl aştepta cu nerăbdare „pe cel căruia îi ţinea locul şi dorea să vadă pe Domnul preoţiei al cărui isop a înălbit făpturile” (1, 25). La rândul său, Lot, căutând bunăstarea pământului din câmpia Iordanului [Fc. 13, 14] a trăit grozăvia amestecării lăcomiei cu desfrânarea [Fc. 19]. El a privit pe sodomiţi cum au stricat rânduiala firii şi tânjea după „Domnul firii, Care a dat o castitate ce nu stătea în fire” (1, 26). „Pe El să-L vadă a tânjit Isaac, care a gustat din Mântuirea Lui, căci dacă atunci chiar şi semnul său a dat izbăvire, cu cât mai mult nu va izbăvi El Însuşi prin realitatea Lui?” (1, 60).

 După Sfântul Efrem Sirul, ceata drepţilor de la Adam la prooroci au dorit în orice chip venirea lui Hristos. Sufletele lor l-au simţit pe Fiul ca leac al vieţii şi de aceea, dorea să vină „în zilele lor ca să poată gusta dulceaţa Lui” (1, 52). În acest sens, observăm în Genealogia de la Matei pe lângă nume de bărbați și nume a trei femei, nu cele mai de cinste și nicidecum de neam iudaic, ceea ce pare cel puțin curios (ca să nu spun scandal pentru orice iudeu de la ceea vreme). Aceste femei pe lângă reputația îndoielnică se caracterizează print-un soi de viclenie stranie în ochii lumii, dar cu mult sens în iconomia mântuirii. Însă, orice viclenie sau răutate aparente din Scriptură îşi găsesc împlinirea în dorul nestăvilit după Cel neapropiat. Astfel,  Tamar L-a furat din coapsele lui Iuda [Fc. 38, 12]. Ea a ieşit şi în întuneric a furat lumina, în necastitate a furat castitatea şi goală a intrat hoţeşte la Tine, Cel Cinstit, Cre-i faci curaţi pe cei desfrânaţi (9, 8). În gestul ei, învăţătorul adulterului, satan, voia să împiedice adulterul ca să te împiedice pe Tine. De aceea, satana i-a amintit de osânda morţii, dar ea nu s-a temut; i-a adus aminte de omorârea cu pietre şi sabie, dar ea nu s-a înfricişat [Fc. 38, 24]. De fapt, Tamar a ajuns văduvă din pricina Ta. Pe Tine te dorea şi după Tine a alergat, „ba chiar şi desfrînată s-a făcut [Fc. 38, 15] din pricina Ta. După Tine tânjea, pe Tine Te aştepta. Pe Tine Te iubea. În acest fel, cast/sfânt a fost adulterul ei” (9, 9-11). Tot aşa Rut s-a culcat cu Booz [Rut 3, 7] „fiindcă a văzut ascuns în el leacul vieţii (1, 13), iar Rahab (desfrînata), care pierdea bărbaţii cu faptele ei [Ios. 2-3], a fost prinsă de Tine (9, 7). Ele doreau prin faptele lor „Binecuvântatul Rod, născut fără împreunare, ca să fie binecuvântate pântecele tuturor acelora ce nasc prin împreunare” (7, 13). Numai aşa putem înţelege cum „femei cinstite s-au făcut desfrânate pentru Tine, Cel care faci feciorelnice toate” (9, 13). Clar, astfel de „șocuri” biblice, precum și interpretarea lor teologică prin gura Sfântului Efrem, scandalizează pe cei moraliști însă, în logica Duhului, nu atât moralitatea este definitorie, ci disponibilitatea cu care omul se adaugă Tainei mântuirii, evenimente a căror deslușire depășesc temporalitatea istoriei și-și găsesc împlinirea în ecuații teologice uimitoare.

Moise şi Aaron nu sunt trecuţi cu vederea de Sfântul Efrem. Aaron  îl aştepta cu nerăbdare pentru că a văzut cum toiagul său a înghiţit şerpii [Ieş. 7, 12] şi a înţeles că crucea Lui va înghiţi şarpele care i-a înghiţit pe Adam şi Eva (1, 27). După Aaron este cinstit Caleb, iscoada şi Isus fiul lui Navi. Caleb a venit cu ciorchii agăţaţi pentru că privea la Ciorchinele al cărui vin a mângâiat făpturile (1, 30), iar Isus Navi întrupa tăria numelui Său şi a cules şi a adus şi el din roadele pământului făgăduinţei [Nm. 13, 9; 17], pentru că aştepta Pomul vieţii ca să guste roada Celui ce dă viaţă tuturor (1, 31-32).

Moise, la rândul său este amintit cu multe din faptele sale. Mai întîi cu ridicarea şarpelui în pustie, care tămăduia de muşcăturile viperelor [Nm. 21, 8] cu nădejdea în Tămăduitorul primei răni a şarpelui (1, 27). Apoi este amintită fapta primirii Tablelor Legii, scrise de Domnul Său [Iş. 32, 15], dar, el vedea pe Cel ce a umplut pământul de învăţătura Lui (16, 17). Acest Moise [cel blând, Nm. 12, 3] se uita împreună cu Ilie [cel zelos] la Hristos schimbat la faţă. Primul a urcat din adânc, iar cel de-al doilea a coborât din înalt şi amândoi l-au văzut pe Fiul în mijlocul lor [Mc. 9, 2-8]. Ei alcătuiau un simbol al venirii Lui de-a doua. Moise simbol al celor morţi, iar Ilie preînchipuia pe cei vii, care îi vor ieşi în întâmpinare în văzduh (1, 35-36).

Proorocul Ilie este arătat cum şi-a înfrânat poftele trupului său şi a putut opri ploia de la cei adulteri [3 Rg. 17, 1]. Şi fiindcă focul cel nevăzut al poftelor trupului nu mai aveau nici o putere asupra lui, l-a ascultat Focul din înalt [4 Rg.1, 10]. Şi fiindcă birui-se pe pământ poftele cărnii s-a urcat acolo unde fecioria locuieşte în pace (14, 17-18). Atât de mult tânjea Ilie după Hristos încât pentru că n-a putut să-L vadă pe pământ, şi-a sporit credinţa şi curăţia ca să se urce şi să-L vadă în cer  [4 Rg. 2, 11] în locul slavei Lui (1, 34).

Elisei, ucenicul Sfântului Ilie, pentru că şi-a omorât trupul, a înviat un mort [4 Rg. 32, 38]. Ce ste muritor prin fire a dobândit viaţă prin fecioria care nu e în fire. A înviat copilul fiindcă s-a ţinut feciorelnic ca un copil abia înţărcat (14, 18). Numai că el, care a înviat băiatul [4 Rg. 2, 14] a lăsat o ceată de copii să fie sfâşiată de urşi [4 Rg. 4, 36] ca Pruncul din Betleem să se arate cu iubirea mai mare decât cea a proorocilor (13, 16).

David proorocul este amintit de Sfântul Efrem cu multe din faptele sale. Astfel, Fiul născut în ieslea Betleemului este „Cel ce numără în cartea Sa neamurile” [Ps. 87, 6], (1, 3); Cel ce S-a făcut după trup Fiul lui David [Ps. 2, 7] fiind înscris în genealogia împăraţilor a sporit ruşinea pentru cei care Îl urăsc pe El şi a făcut mai mare cununa pentru prietenii Lui (2, 22); făcându-se astfel lui Iosif Copil fără sămânţă şi maicii Sale, Prunc fără bărbat (2, 13). Sfântul Efrem arată cum: „Regele David s-a îmbrăcat în veşmânt din ţesătură scumpă, iar Domnul lui David şi Fiul lui David Şi-a ascuns Slava în scutece, iar scutecele Sale au dat oamenilor veşmântul slavei” (5, 4). Iar atunci când „David a omorât un leu [1 Rg. 17, 34], amintea de Fiul său din veac, care avea să omoare lupul cel nevăzut cel ce l-a omorât pe Adam, mielul nevinovat care păştea şi behăia în rai” (7, 8).

Cuvintele insuflete ale profeţilor sun cântate de Sfântul Efrem în imne sublime. Primul dintre ei, este amintit marele Isaia, supranumit evanghelistul Vechiului Testament, ale cărui profeţii sunt enumerate neîntâmplător. Este amintită viţa de vie care rodea aguridă [Is. 5, 15], dar ale cărei viţe au fost altoite cu butaşii Fiului dumnezeiesc (bunătăţile harului), pentru a rodi daruri cereşti (8, 9). Naşterea Fiului din Fecioară zugrăvită atât de clar de Isaia [Is. 7, 14] este privită ca înfăptuire a tuturor femeilor de neam bun, care credeu că Mesia va răsări din ele (8, 20). După Sfântul Efrem, cărbunele milei [Is. 6, 6] nu a ars pântecul fecioresc în care a intrat (11, 5). Deşi este lăudat de serafimi: „sfânt, sfânt, sfânt” [Is. 6, 2], pe Fiul l-au văzut ocărât de tăgăduitori. El a îndurat batjocura şi ne-a învăţat lauda. Laudă Lui! (18, 6). „Mlădiţa ridicată în pământ uscat” [Is. 53, 2], lucru spus în chip întunecos (1, 11) s-a întâmplat în chip vădit la naşterea Pruncului căruia I S-a dat numele „Minune” [Is. 9, 6], căci e o minune că Dumnezeu S-a arătat ca un Prunc (1, 9) şi „Imanuel”: „Dumnezeu e cu tine” întrucât a venit şi S-a unit cu  membrele [Trupului] Lui” (25, 5).

Cuvintele proorocului Miheia: „Un păstor va ieşi din Efrata” [5, 1] găsesc un înţeles bogat în psalmodierea Sfântului Efrem. Mai întâi ni se spune că aceste cuvinte devin faptă atunci când Păstorul ieşit din Efrata [Mh. 5, 2] a păstorit cu toiagul său sufletele (1, 4). Apoi aflăm că acestă profeţie a lui Miheia face din Betleem o grădină de flori alcătuită din cuvintele tuturor proorocilor şi împăraţilor (2, 8). În cele din urmă, aceeaşi proorocie este văzută ca împlinindu-se în Biserică, care este Betleemul cel veşnic, căci întru ea este Pâinea Vieţii [Bet – lehemi = Casa Pâinii] (25, 6).

Proorocul Daniel, bărbatul doririlor [Dn. 9, 23], care a vestit că slăvitul Mesia va fi omorât şi prin moartea Lui cetatea sfântă va fi pustiită [Dn. 9, 26], i se împlineşte proorocia atât în eşecul poporului ales, care nu l-a urmat pe Hristos, cât şi în biruinţa păgânilor, care au răspuns chemării Mântuitorului. De aceea, concluzionează Sfântul Efrem: „Cei întâi chemaţi n-au vrut să vină şi în locul lor alţii s-au bucurat de nunta lor [Lc. 14, 24 cf. 25, 7]. Aşa „întreg pământul sa- făcut cer nou în care veghetorii îngeri [Dn. 4, 10; 14] s-au coborât şi au cântat laude” (25, 17) vestind pe Veghetorul care a venit să ne trezească (1, 61) şi binefacerile dumnezeieşti aduse de Hristos în lume prin înnomenire.

 În toate aducerile aminte strămoșii și despre proorociile vechi testamentare, scopul Sfântului Efrem nu e acela de a inventaria profeţiile mesianice şi nici măcar de a relua marile tablouri biblice. Intenţia sa, şi implicit a noastră, este aceea de a sublinia că la „harfa proorocilor şi a drepţilor care L-au vestit şi au cântat înaintea Lui” (2, 2) au cântat Acelaşi Duh Sfânt întru care Fiul S-a întrupat [Lc. 2, ]. La aceeaşi harfă suntem invitaţi şi noi Astăzi să psalmodiem, armonizând cugetele noastre smerite, în glas de rugăciune, cu corurile îngerilor şi ale întregii Biserici, din cer şi de pe pământ: de naşterea Fiului Împărat care ne-a dat tuturor Împărăţia, a Preotului care ne-a adus ispăşirea şi a Mielului care ne dă hrană tuturor (2, 2).