Slujba Înmormântării, ca și cea a parastaselor sau pomenirilor pentru cei răposați, cuprinde o rânduială foarte bine stabilită și respectată aproape pretutindeni de către slujitori, așa cum apare ea în cărțile noastre de cult. Din păcate, atât cartea numită Panihida, cât și Molitfelnicul sau Agheasmatarul, care cuprind rânduielile tuturor serviciilor funebre, ne informează foarte puțin privitor la lucrurile necesare pentru săvârșirea lor.

De aici s-a născut o varietate de practici care pot fi observate cu prilejul slujbelor funebre și care fac ca acestea să se deosebească de la o zonă la alta, acest lucru ducând la o lipsă de uniformizare liturgică. De aceea, ar trebui cultivate numai acele practici și tradiții sănătoase, care sunt în concordanță cu învățătura de credință și cu rânduiala tipiconală a Bisericii.

Astfel, cât privește slujba înmormântării, rânduiala și structura, ca și simbolismul actelor ei principale, ne obligă să avem câteva lucruri fără de care slujba nu se poate săvârși. Lăsând la o parte sicriul, care nu poate lipsi din nicio asemenea situație, primul lucru absolut necesar este coliva. Cuvântul vine din limba greacă și înseamnă un fel de prăjitură sau dulciuri. Ea se face din grâu sau arpacaș și se amestecă cu zahăr, miere sau alte ingrediente mirositoare și miez de nucă, așezându-se pe un vas întins și având de regulă imprimat deasupra semnul crucii.

Coliva este simbol al trupului celui răposat, iar legănarea și ținerea de colivă în timpul cântării „Veșnica pomenire” sunt expresia legăturii sau comuniunii sufletești cu cel răposat, pentru care ne rugăm să fie pomenit în Împărăția lui Dumnezeu. Coliva se face din grâu pentru că, precum grâul pentru ca să încolțească, să crească și să aducă roadă trebuie să fie mai întâi semănat sub brazdă de pământ, ca să putrezească, tot așa și trupul celui răposat se îngroapă în pământ ca să putrezească și după aceea să învieze întru nestricăciune. În colivă se așază totdeauna o lumânare aprinsă, simbol al vieții celui răposat și al luminii învățăturii lui Hristos, în care acesta a adormit.

În al doilea rând, pentru slujba înmormântării este nevoie de pâine sau colac, numit și capăt. Colacul este făcut tot din grâu și are același simbolism ca și coliva. Colacii întrebuinţaţi la mesele rituale şi la slujbele funebre sunt de obicei împletiţi şi împodobiţi cu diferite motive ornamentale, care dovedesc simţul pentru frumos şi gustul artistic al poporului, care se exercită şi în acest domeniu. Rotundul colacului simbolizează viața veșnică din Împărăția lui Dumnezeu. În colac se așază, de asemenea, o lumânare.

Cel de al treilea element necesar la înmormântare este vinul, pentru creștini acesta, numit și paos, fiind simbolul aromatelor cu care femeile mironosițe au uns trupul lui Iisus după adormire. Stropirea cu vin la înmormântare sau parastas este simbol al curățirii de păcate. Pe de altă parte, pâinea și vinul sunt elementele din care se face Sfânta Împărtășanie. De aceea, în cazul înmormântării, întrebuințarea lor este simbol al vieții veșnice pe care o aduce împărtășire cu Trupul și Sângele Domnului.

Un alt element este crucea care stă la căpătâiul celor adormiți, străjuindu-le mormintele, ca simbol și dovadă a credinței lor în nădejdea Învierii și a vieții veșnice, și care ne aduce aminte de pătimirile Mântuitorului îndurate pentru eliberarea neamului omenesc din robia morții. Cât privește icoana care se așază pe pieptul celui răposat imediat după moarte, ea nu se lasă în sicriu și nu se înmormântează, ci se ridică la mormânt și este păstrată.

Steagurile bisericești sau praporii (prapurii), necesare la slujba de înmormântare sunt purtate în procesiune în fața celui adormit, având însemnate Sfânta Cruce sau diferite reprezentări iconografice și simbolizând lupta duhovnicească și biruința binelui. Ele reprezintă steagul lui Hristos, împrejurul căruia se adună credincioșii spre a fi apărați în lupta împotriva păcatului și prin care suntem încredințați că adormitul a biruit în lupta pământească spre mântuire.

La aceste lucruri absolut indispensabile pentru săvârșire slujbei înmormâmtării se adaugă și altele, în funcție de tradiția locală. Așa, de exemplu în multe părți se întrebuințează pomul, adică un pomișor sau o ramură de pom roditor care se împodobește cu fructe, dulciuri, covrigi și altele, care se poartă înaintea convoiului mortuar și care se înfinge la mormânt lângă cruce, după astuparea gropii și după ce a fost golit de bunătățile din el, care se dau de pomană. El reprezintă pomul vieții, fiind simbol al vieții și al morții sau un substitut al mortului.

Tot în cadrul serviciilor funebre se mai obișnuiește a se împărți lumânări aprinse celor de față, însoțite de o batistă, de o pânză albă sau de prosoape. Acestea simbolizează călăuza sufletului pe calea spre veșnicie, risipind întunericul morții și apropiindu-se de Hristos, „Lumina vieții”.

Un alt obiect, toiagul ce se pune la capătul mortului simbolizează candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care creștinul îl va întâmpina pe Hristos la Judecata de Apoi. Toiagul mai simbolizează firul vieții omului pe pământ. 

Toate aceste obiecte funerare necesare la slujba de înmormântare, cât și toate aceste practici, țin de grija pentru cel mort și de dorința de binefacere pentu sufletul lui. Având acest caracter, ele trebuie păstrate, îndeplinite și cultivate fără ca unele dintre ele să fie impuse și fără teama de a greși dacă ceva nu am respectat.  

(Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, volumul 1, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996, pp. 251-255)