Untdelemnul are multe asocieri simbolice profunde și aplicații practice, majoritatea dintre acestea avându-și izvorul în istoria precreștină. Datorită întrebuințărilor sale multiple, cei din vechime vedeau în untdelemn o materie primă a vieții, de la naștere la îngropare, un fapt de altminteri presupus de câteva ritualuri creștin-ortodoxe. Datorită acestora, untdelemnul servește ca simbol efectiv în viața liturgică a Bisericii.

Întrebuințarea untdelemnului este obișnuită și în Scripturile ebraice. Scriitorii Vechiului Testament atribuie untdelemnului semnificații simbolice, uneori trecând dincolo de asocierile tipice ale untdelemnului cu alimentația, vindecarea, înviorarea și purificarea din lumea veche. Din cărțile lui Moise, Pentateuhul, reiese clar că untdelemnul avea mai multe întrebuințări ritualice în liturghia vechiului Israel, cu o varietate de semnificații. Cea mai clară întrebuințare ritualică era ungerea, pentru a indica consacrarea persoanelor sau obiectelor de cult pentru o slujbă sau relație specială cu Dumnezeu.

Pe lângă toate aceste ritualuri care întrebuințau untdelemnul, o mărturie biblică clară despre folosirea acestuia în slujirea vindecătoare a Bisericii ne-o indică la Taina Sfântului Maslu. Am putea observa că termenul Euchelaion (untdelemn de rugăciune) este foarte general, iar în izvoarele vechi acesta ar putea desemna untdelemnul sfințit pentru ungerea bolnavilor, pentru ungerea celor care își împlineau perioada de penitență, fiind astfel reprimiți în comuniunea Bisericii și, în cele din urmă, pentru ungerea celor decedați.

La Taina Sfântului Maslu, untdelemnul este sfințit prin rostirea de șapte ori a unei rugăciuni, iar ungerea bolnavului spre tămăduirea sufletului și a trupului urmează după fiecare grupare de lecturi scripturistice și rugăciuni distincte din structura tipiconală a Maslului. După rugăciune, în vechime, dacă timpul îngăduia, era cântat Psalmul 50 sau o parafrază a celui de-al doilea verset de la Psalmul 120: „Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul”. Aceasta a îngăduit ungerea deplină a persoanei, însemnând că putea fi în întregime acoperită de untdelemn sfințit prin mâna preotului, un proces care putea dura ceva timp. Aceasta explică, de asemenea, de ce în secolul al VIII-lea rânduielile dintr-un anumit manuscris impuneau folosirea a șapte litri de untdelemn; fiecare preot folosea la ungere un litru întreg.

Dacă această ungere completă nu era posibilă, era scurtată la o ungere constând din aplicarea sub forma crucii a untdelemnului pe față, pe mâini și alte părți expuse ale trupului, capul, pieptul, genunchii, picioarele. Aceasta este evident mai înrudită cu practica din zilele noastre.

(Pr. David Bissias, Sfântul Maslu – Taina vindecării, Editura Doxologia, 2012, pp. 56-92)