Inelul, simbol al iubirii în fidelitate

Rostind numele mirelui îi atinge acestuia fruntea cu inelul, și tot așa, rostind numele miresei, atinge fruntea ei cu inelul, apoi atinge din nou fruntea mirelui și, spunând „în numele Tatălui”, face semnul crucii pe fața lui, apoi, după ce îi dă inelul să-l sărute, i-l pune pe inelarul mâinii drepte.

Ritualul binecuvântării și punerii inelelor are loc în cadrul slujbei Tainei Sfintei Cununii, în prima parte a acesteia când se săvârșește Logodna, fiind actul central al acestei slujbe. După binecuvântarea mică și rostirea ecteniei mari și a două rugăciuni, preotul ia inelele și zice de trei ori, mai întâi către logodnic: „Se logodește robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Rostind numele mirelui îi atinge acestuia fruntea cu inelul, și tot așa, rostind numele miresei, atinge fruntea ei cu inelul, apoi atinge din nou fruntea mirelui și, spunând „în numele Tatălui”, face semnul crucii pe fața lui, apoi, după ce îi dă inelul să-l sărute, i-l pune pe inelarul mâinii drepte. Tot așa procedeză și pentru punerea inelului miresei.

Formulele rostite de preot constată un fapt de acum împlinit. Se vede pe de o parte că logodnicii își fac unul altuia un legământ, iar pe de altă parte că acest legământ se săvârșește înaintea lui Dumnezeu și în numele Său, și de aceea el este duhovnicesc și sfânt.

Inelele sunt în primul rând însemne ale unirii și zălog al credincioșiei; în multe istorisiri din Biblie inelul este semn al puterii (Facere 41, 42) și al cinstirii (Luca 15, 22). Adesea, pe el este încrustată o pecete, cu care se întărește în mod solemn o înțelegere, se stabilește ferm o stare de lucruri sau se dă o hotărâre de nestrămutat (Estera 8, 8; Înțelepciunea lui Solomon 2, 5; Daniel 6, 18).

Schimbul de inele semnifică în mod simbolic consimțământul și legământul reciproc al logodnicilor, fidelitatea lor; arată că unul pe altul se întregesc, că se dăruiesc unul altuia, că fiecare e gata să dea și să împartă cu celălalt bunurile sale materiale și spirituale, că sunt datori să se ajute și să se sprijine unul pe altul; arată îmbogățirea reciprocă pe care le-o aduce dragostea lor; într-un cuvânt arată întrepătunderea duhovnicească a vieții pe care ei se făgăduiesc să o ducă împreună. Se întărește astfel interpretarea potrivit căreia cei doi sunt unul pentru altul, în mod analogic, ceea ce este Hristos pentru Biserică și Biserica pentru Hristos.

(Jean-Claude Larchet, Viața sacramentală, Editura Basilica, București, 2015, pp. 345-346)

De la același autor

Ultimele din categorie