Originea și însemnătatea veșmintelor preoțești

Toate veșmintele preoțești sunt făcute din materiale strălucitoare și împodobite cu semnul Sfintei Cruci (Efeseni 2, 16), care este mărturia jertfei și a biruinței. Aceste veșminte au la bază respectul înnăscut față de Dumnezeu, de care nu ne putem apropia decât numai cu o anumită dispoziție sufletească și cu veșminte special adaptate.

Încă din perioada Vechiului Testament și mai ales în cea de după venirea Mântuitorului, serviciul divin public a fost caracterizat prin strălucirea sa, prin săvârșirea lui de către preoți și arhierei și prin îmbrăcămintea lor din timpul serviciilor, încât întrecea toate serviciile lumești din acel timp prin fast și frumusețe.

În Vechiul Testament vedem cum Dumnezeu i-a poruncit lui Moise și i-a zis: „Ia pe Aron și împreună cu el și pe fiii lui, veșmintele, mirul de miruit… Apoi a îmbrăcat pe Aaron cu hitonul (tunica), l-a încins cu brâul și l-a îmbrăcat cu meilul (mantia), i-a pus efodul (umărarul) și l-a încins cu brâul efodului și i-a strâns cu el efodul; după aceea i-a pus hoșenul (pieptarul), și în hoșen i-a pus Urim (arătarea) și Tumim (adevărul). Iar pe cap i-a pus chidarul (mitra), iar în partea lui de dinainte tăblița de aur, diadema sfințeniei...” (Levitic 8, 1-2, 7). Pe lângă aceste veșminte ale arhiereului din Legea Veche mai întâlnim și veșminte ale preoților, pe care aceștia le îmbrăcau atunci când slujeau, fiind indicată în Sfânta Scriptură și culoarea lor, precum și formatul lor (Ieșire, capitolul 39).

Dar preoția Vechiului Testament a fost umbra sau preînchipuirea preoției lui Hristos, iar preoția creștină înfățișează dumnezeiasca slujire a Domnului. Din această cauză, toate veșmintele preoțești sunt făcute din materiale strălucitoare și împodobite cu semnul Sfintei Cruci (Efeseni 2, 16), care este mărturia jertfei și a biruinței. Aceste veșminte au la bază respectul înnăscut față de Dumnezeu, de care nu ne putem apropia decât numai cu o anumită dispoziție sufletească și cu veșminte special adaptate.

Întrebuințarea veșmintelor în Biserica creștină este foarte veche. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola a doua către Timotei (6, 13) spune: „Când vei veni, adu-mi felonul, pe care l-am lăsat în Troada, la Carp”. De asemenea, un felon al Sfântului Apostol Petru s-a aflat în Antiohia, iar despre Sfântul Grigorie Dialogul ni se spune că avea o haină preoțească a Sfântului Evanghelist Ioan.

Începând din secolul al IV-lea este cunoscută întrebuințarea în serviciul dumnezeiesc a mai tuturor veșmintelor folosite astăzi, după cum reiese din documentele din acea perioadă. Istoricul Eusebiu de Cezareea vorbește despre „preoții iubiți ai lui Dumnezeu, care sunt îmbrăcați cu sfânta tunică, împodobiți cu coroana măririi și acoperiți cu haina preoțească. Despre Sfântul Împărat Constantin cel Mare ne spun istoricii că a cumpărat veșminte scumpe pentru Biserica Învierii din Ierusalim.

Unele dintre aceste veșminte erau confecționate după modelul celor din Vechiul Testament, iar altele au fost făcute în concordanță cu întrebuințarea lor în cultul creștin și cu înțelesul simbolic care li s-a atribuit. Astfel, până în secolul al IV-lea, întâlnim: tunica, stiharul și felonul. Începând din acest secol, întâlnim orarul, în secolul al V-lea, menționat în scrierile Sfântului Isidor Pelusiotul, omoforul ca veșmânt arhieresc. În secolul al VIII-lea în tâlcuirea liturgică a Sfântului Gherman, patriarhul Constantinopolului, găsim indicate: stiharul și orarul pentru diaconi; stiharul, orarul dublu, felonul și brâul  pentru preoți și stihar, brâu, epitrahil, felon și omofor pentru arhierei. În scrierile arhiepiscopului Simeon al Tesalonicului (secolul al XV-lea), găsim, mânecuțe pentru preoți și arhierei, sacosul pentru patriarhi și crucea pectorală pentru preoți.

În privința culorii materialului din care se confecționau veșmintele, la început era culoarea albă, ca simbol al curăției. Apoi au început să fie folosite și alte culori, ca roșu, verde, purpuriu și negru, fiecare având semnificația ei. Albul este icoana bucuriei și a curăției, culoarea roșie simbolizează sângele vărsat de Domnul și de sfinții Lui, cea verde este simbolul nădejdii în fericirea cea veșnică, iar cea neagră este simbolul căinței și al tristeții.

(Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Arhim. Prof. Ghenadie Nițoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda, Liturgica teoretică – manual pentru seminariile teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, pp. 123-125)

De la același autor

Ultimele din categorie