Scopul și rostul ierurgiilor

Între om şi natură a existat de la început o solidaritate nu numai de structură, făptura fizică a omului fiind alcătuită din aceleaşi elemente primordiale ca şi natura, ci şi o comunitate de destin, în ordinea religioasă. După învăţătura Bisericii, păcatul omului a făcut întreaga natură să sufere împreună cu el. Urmările dezastruoase ale păcatului originar asupra firii zidite au făcut-o să aştepte şi să dorească şi ea izbăvirea din stricăciune, ca şi omul.

Scopul sau rostul ierurgiilor este să-l purifice pe omul credincios şi firea încojurătoare, în care trăieşte el, adică vietăţile şi lucrurile de care omul credincios are nevoie pentru trai sau pentru viaţa sa materială şi spirituală.

După învăţătura Bisericii noastre, păcatul primilor oameni a introdus dezordinea, suferinţa, durerea şi nefericirea nu numai în viaţa omenească, ci a stricat şi frumuseţea şi armonia dintru început a firii înconjurătoare dinainte de păcatul primilor oameni, când toate câte făcuse Dumnezeu „erau foarte bune” (Facere 1, 31). Blestemul Ziditorului, de după căderea lui Adam, s-a răsfrânt nu numai asupra tuturor oamenilor, care se trag din prima pereche, moştenind păcatul originar, ci şi asupra tuturor lucrurilor din natura în mijlocul căreia omul îşi trăieşte viaţa.

Între om şi natură a existat de la început o solidaritate nu numai de structură, făptura fizică a omului fiind alcătuită din aceleaşi elemente primordiale ca şi natura, ci şi o comunitate de destin, în ordinea religioasă. După învăţătura Bisericii, păcatul omului a făcut întreaga natură să sufere împreună cu el. Urmările dezastruoase ale păcatului originar asupra firii zidite au făcut-o să aştepte şi să dorească şi ea izbăvirea din stricăciune, ca şi omul.

Soarta naturii a fost astfel strâns legată de aceea a omului; coruptă din pricina omului, ea îşi aştepta vindecarea sau restabilirea tot prin el. Îmbrăcând cu adevărat firea omenească, Mântuitorul și-a împletit toată viaţa Sa pământească cu aceea a oamenilor şi a naturii. El a mers pe pământ, a străbătut ogoarele şi lanurile de grâu, a admirat florile câmpului şi păsările cerului, pe care le-a dat pildă omului pentru frumuseţea şi strălucirea lor, a mâncat din roadele pământului, a fost botezat în apa Iordanului, trupul Său a fost uns cu mir şi aromate, înainte de înmormântare, iar exemplele pot continua.

Într-un cuvânt, nimic din opera creaţiei n-a rămas străin omenităţii Sale şi nimic n-a rămas în afara harului Sfântului Duh, care plutea pe deasupra apelor, la Facerea lumii. Astfel, sfinţind El Însuşi firea omenească pe care a purtat-o, Mântuitorul a lăsat Sfinţilor Săi Apostoli şi puterea de a resfinţi natura, de a o sustrage înrâuririi şi puterii celui rău, de a o readuce sub sfera de influenţă a Harului divin şi la destinaţia ei originară, aceea de a sluji spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul omului.

De aceea, Biserica binecuvântează nu numai toate lucrurile pe care slujitorii ei le întrebuinţează în serviciul religios (apa, pâinea, vinul, tămâia, untdelemnul, vasele şi veşmintele liturgice etc.), ci şi toate elementele naturii cu care omul vine în atingere sau pe care el urmează să le folosească: florile şi iarba câmpului, ţarinile, livezile şi lanurile din care omul îşi scoate hrana (sfeștaniile), roadele pământului şi fructele pomilor (la Sân Petru, Sfântul Ilie şi 6 august), ramurile sau stâlpările arborilor (la Florii şi Rusalii), mâncărurile (la Paşti), apele (la Bobotează), casele şi lucrurile din ele şi, în sfârşit, tot ce este de trebuinţă sau de folos omului.

Ea binecuvântează, de asemenea, munca omului şi îndeletnicirile cu care el îşi susţine viaţa sau cu care supune şi înfrumuseţează natura, începutul şi sfârşitul oricărei lucrări sau acţiuni, momentele, întâmplările şi împrejurările cele mai de seamă din viaţa noastră, atât cele de bucurie, cât şi cele de întristare (rugăciunea pentru cei ce călătoresc şi cele pentru tot felul de trebuinţe, ierurgiile în legătură cu naşterea şi cu moartea, tedeumurile la diferite împrejurări, rânduielile intrării în călugărie ş.a.).

(Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 355-356)

De la același autor

Ultimele din categorie