Începutul Liturghiei îl face „binecuvântarea Împărăţiei”: „Binecuvântată este Împărăţia a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh...”. În Liturghie creştinul e situat dincolo de temporalitate şi spaţialitate, el trăind cu anticipare timpul eshatologic, al Împărăţiei ce va să vină. Formula de început a Sfintei Liturghii prezintă o deosebită importanţă în plan dogmatic, întrucât „Împărăţia lui Dumnezeu este conţinutul vieţii creştine” ea este „cunoaşterea lui Dumnezeu, unirea cu El şi viaţa întru El” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae).

Binecuvântând, preotul Îl închipuieşte pe Hristos, Care prin propria Sa jertfa a intrat în Sfânta Sfintelor din Cer, mijlocind pentru iertarea păcatelor noastre şi reprimirea noastră în sânul Părintelui. Hristos face însă numai începutul „reintegrării” noastre în Împărăţia Sa, sarcina fiind în acelaşi timp şi a noastră. Omul, cu libertatea îngustată de consecinţele păcatului, caută să redobândească libertatea dintru începuturi, libertatea fiului lui Dumnezeu, integrat în Împărăţia iubirii Acestuia. Binecuvântând această Împărăţie la începutul Sfintei Liturghii, o cerem de fapt, o dorim vie şi actualizată prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt. 

Binecuvântarea de început este importantă întrucât ea vesteşte faptul că putem să moştenim, din nou, ceea ce am pierdut odată cu căderea lui Adam, adică Împărăţia cea veşnică. Împărăţia e Treimică, însă în deplină unitate „pentru că Dumnezeu nu e cunoscut ca un monarh singuratic, ci ca desăvârşita comuniune de trei Persoane” (Paul Evdokimov).

Apoi, semnul crucii cu care preotul însemnează cu Sfânta Evanghelie antimisul de pe Sfânta Masă în momentul rostirii binecuvântării arată că slujba care umează să înceapă, se săvarșește spre pomenirea jertfei de pe cruce a Mântuirorului şi că mântuirea noastră s-a realizat prin răstignirea şi moartea pe cruce a Cuvântului și prin Sfânta Evanghelie.