Veșmintele liturgice necesare treptei diaconilor

Orarul simbolizează aripile îngerilor care zboară neîncetat în jurul tronului ceresc, slujind Domnului. De aceea pe orarele diaconilor din vechime erau scrise cuvintele: „Sfânt, Sfânt, Sfânt”, cuvinte cu care îngerii Îl preamăresc pe Dumnezeu (Isaia 6, 6). El este și simbolul darului cu care este învrednicit diaconul, de a sluji lui Dumnezeu.

Fiindcă în ierarhia noastră bisericească există trei trepte distincte, avem și veșminte speciale, pe care le folosesc slujitorii sfințiți din fiecare treaptă a clerului. Pentru treapta de diacon veșmintele pe care aceștia le folosesc sunt stiharul, mânecuțele și orarul.

Stiharul este un veșmânt lung și larg, acoperind tot corpul, ca și veșmântul lui Aaron, care se numea talar. El ne aduce aminte de acele veșminte luminate, în care s-au arătat îngerii în timpul Învierii (Luca 24, 4) și în ziua Înălțării la Cer a Domnului (Matei 17, 2). În timpurile primare, stiharul se confecționa dintr-un material alb, din care cauză se numea și alba. Azi se confecționează mai ales din material de culoare galbenă sau roșie, simbolizând sângele vărsat pe Crucea Golgotei pentru mântuirea noastră. Cu el se îmbrăcau clericii din toate treptele clerului, începând de la citeț și ipodiaconi, până la arhiereu.

Mânecuțele sau rucavițele sunt un fel de manșete cu care se strâng mânecile stiharului, având rolul practic de a nu împiedica pe slujitor în îndeplinirea îndatoririlor în timpul Sfintei Liturghii. Despre mânecuțe se amintește pentru prima dată în anul 1054, iar până spre sfârșitul secolului al XII-lea ele erau folosite numai de arhierei. Ele simbolizează puterea cu care este învrednicit slujitorul și ne aduce aminte de acele legături cu care a fost legat Iisus în timpul Pătimirilor Sale. Sfântul Simeon al Tesalonicului ne arată că mânecuțele închipuiesc „lucrarea lui Dumnezeu cea atotfăcătoare și că Însuși Iisus, prin mâinile Sale, Și-a făcut jertfa Trupului și Sângelui Său”. Mânecuțele sunt folosite atât de diaconi, cât și de preoți și de episcopi.

Orarul la început era format dintr-o bucată de pânză lungă și îngustă, pe care o purtau diaconii pe umărul stâng și cu care ștergeau la gură pe cei ce se împărtășeau. Cea mai veche mențiune a orarului diaconesc datează din secolul al IV-lea. În timp ce diaconul rostește ecteniile, el ține orarul cu mâna dreaptă în sus (în dreptul frunții), arătând prin această ridicare momentul când credincioșii din Biserică trebuie să se roage împreună cu el, iar când termină, îl așază pe mâna stângă.

Orarul simbolizează aripile îngerilor care zboară neîncetat în jurul tronului ceresc, slujind Domnului. De aceea pe orarele diaconilor din vechime erau scrise cuvintele: „Sfânt, Sfânt, Sfânt”, cuvinte cu care îngerii Îl preamăresc pe Dumnezeu (Isaia 6, 6). El este și simbolul darului cu care este învrednicit diaconul, de a sluji lui Dumnezeu.

(Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Arhim. Prof. Ghenadie Nițoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda, Liturgica teoretică – manual pentru seminariile teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, pp. 125-127)

De la același autor

Ultimele din categorie