„A ajuns până la noi vestea despre oarecare persoane din cinul călugăresc, care, bizuindu-se pe nisipul înţelepciunii lor, îndrăznesc să hulească dumnezeiasca rugăciune a lui Iisus, care săvârşeşte prin minte sfânta slujbă în inimă.

La aceasta îndrăznesc a spune că vrăjmaşul îi înarmează ca să ponosească cu limbile lor (ca şi cu nişte arme) acest lucru dumnezeiesc şi să întunece inima lor prin orbirea minţii lor. Temându-ne ca nu cumva auzindu-i cineva să cadă în asemenea hulă şi să greşească înaintea lui Dumnezeu, am socotit ca, chemând în ajutor numele cel prea dulce al Domnului Iisus, să scriu despre respingerea acestei cugetări mincinoase a bârfitorilor şi spre întărirea turmei celei alese de Dumnezeu, care s-a adunat în mănăstirea noastră, câteva cuvinte despre dumnezeiasca rugăciune a minţii, pe temeiul învăţăturii Sfinţilor Părinţi.

Aşadar, eu, pulberea şi cenuşa, plecându-mi genunchii minţii şi ai inimii mele înaintea măririi celei neajunse a slavei Tale celei dumnezeieşti, te rog pe Tine, Unule născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cela ce ai luminat pe orbul din naştere, luminează şi întunecata mea minte, dăruieşte sufletului meu harul Tău, ca această lucrare a noastră să fie spre slava numelui Tău şi spre folosul altora, care voiesc prin lucrarea minţii întru rugăciune să se lipească de Tine cu duhul şi să Te poarte pururea în inima lor, precum şi spre îndreptarea acelora care din pricina marii lor neştiinţe, au îndrăznit să hulească această sfântă lucrare.” Mai departe urmează învăţătura despre Rugâciunea minţii în 6 capitole.

În capitolul 1, stareţul scrie că Rugăciunea minţii este opera Sfinţilor Părinţi pe care o apără împotriva hulitorilor. Cunoscut să fie că această dumnezeiască lucrare a fost îndeletnicirea necontenită a purtătorilor de Dumnezeu Părinţilor noştri celor de demult, care au strălucit ca soarele în multe locuri pustii şi în mănăstirile cu viaţă de obşte: în muntele Sinai, în Schitul Egiptului din muntele Nitriei, în Cetatea Ierusalimului şi prin mănăstirile dimprejur, în Sfântul Munte Athos şi prin ostroavele mărilor, cu un cuvânt, în tot Răsăritul şi în Ţarigrad, iar în vremurile din urmă şi în Rusia mare.

Prin această lucrare a minţii (a Sfintei Rugăciuni) mulţi dintre purtătorii de Dumnezeu Părinţi înflăcărându-se cu focul serafimic al dragostei către Dumnezeu şi către aproapele, s-au făcut cei mai râvnitori păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu şi s-au învrednicit să ajungă vase alese ale Sfântului Duh.

Asupra acestei dumnezeieşti lucrări a minţii şi a păstrării raiului inimii, nimeni dintre ortodocşi n-a îndrăznit cândva să rostească hulă, ci toţi s-au arătat cu mare respect şi deosebită evlavie către ea ca spre un lucru plin de mare folos duhovnicesc, însă diavolul, începătorul răutăţii şi potrivnicul a toată fapta cea bună, văzând că cinul călugăresc (care şi-a ales partea cea bună) mai cu seamă prin această rugăciune a minţii şade la picioarele lui Iisus, sporind către desăvârşire prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, a început vrăjmaşul să întrebuinţeze toate puterile ca să bârfească şi să hulească acest lucru mântuitor şi de i-ar fi fost cu putinţă să nimicească cu totul Rugăciunea asta de pe faţa pământului. El (adică vrăjmaşul) căuta să facă aceasta uneori prin distrugerea cărţilor, alteori prin amestecarea neghinelor otrăvitoare în grâul ceresc cel adevărat, ca astfel, oamenii fără judecată să spună hule împotriva acestui lucru sfânt.

Nemulţumindu-se cu aceasta, diavolul a căutat şi a găsit în ţinutul Calabriei din ţara Italiei pe ereticul Varlaam, care prin mândria lui era asemenea cu diavolul, care s-a sălăşluit în el, intrând cu toată puterea sa, îndemnându-l pe acesta să hulească şi Sfânta noastră credinţă ortodoxă, precum şi Rugăciunea vieţii.

Vedeţi dar, prieteni, care îndrăzniţi a huli rugăciunea minţii, oare nu vă faceţi părtaş acestui eretic şi celor împreună cu dânsul? Nu vă cutremuraţi oare cu sufletul că veţi cădea asemenea lui sub anatema Bisericii şi veţi fi depărtaţi de Dumnezeu? Şi, într-adevăr, care este pricina care vă îndreptăţeşte să huliţi această neprihănită Rugăciune? Eu nu mă pot dumeri deloc. Oare vi se pare vouă nefolositor să chemaţi numele lui Iisus? Dar de mântuit nu vă puteţi mântui prin altul decât întru numele Domnului nostru Iisus Hristos. Sau mintea omului care săvârşeşte această rugăciune este prihănită? Dar şi aceasta este cu neputinţă, căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa. Însă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu se află în sufletul omului. Dar poate merită a fi hulită inima în care se aduce lui Dumnezeu jertfa tainică a rugăciunii (întocmai ca pe un jertfelnic)? Dar nici asta nu, căci şi inima este făptura lui Dumnezeu, ca şi tot trupul şi este bună foarte. Aşadar, dacă chemarea numelui lui Iisus este mântuitoare, dar mintea şi inima omului sunt făpturi ale lui Dumnezeu, atunci care este păcatul omului, care din adâncul inimii înalţă cu mintea Rugăciunea dulcelui Iisus şi cere de la El milă?

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine... Opere complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, pp. 426-428)