A se lepăda omul de sine nu înseamnă a se lepăda de personalitatea sa. Nu înseamnă a se lepăda de identitatea sa. Nu înseamnă a se lepăda de responsabilitatea sa față de societate, față de muncă, față de familie. Înseamnă a se lepăda de ego, de egoism. Sunt unii dintre noi care, în orice discuție zic: Eu am făcut cutare, eu am gândit cutare, eu, eu și eu la tot pasul. Centrează totul pe ei, pe interesele lor, pe persoana lor. Uită de alții. Uită și de Dumnezeu.

Dumnezeu nu vrea în niciun caz să fie urmat de oameni lipsiți de personalitate, de oameni lipsiți de identitate. Dimpotrivă, vrea ca cei care-L urmează să aibă personalitate, să aibă identitatea lor, să aibă demnitatea lor, să știe ce fac, să fie responsabili pentru ceea ce fac. Lepădarea de sine nu înseamnă ura de sine, ci lepădarea de egoism.

Numai așa se reconciliază porunca iubirii de sine cu porunca lepădării de sine și ies din contradicție. Lepădarea de sine e renunțarea supremației lui Eu asupra lui Tu, cum spunea cineva, întoarcerea la egalitate, la frățietate, la iubire.

(Mitropolitul Antonie Plămădeală, Tâlcuiri noi la texte vechi, Editura Sophia, București, 2011, p. 46)