Știu. O să îmi spuneți să nu fiu trist, că ne vom vedea la Înviere, că avem nevoie de credință și toate celelalte. Nu mă pierd în amănunte, dar știu că înțelegeți că a-i suna duminica nu are de-a face cu mărturisirea de credință, ci cu dragostea mea pentru ei. E între mine și tata ori mama. Era între noi. Plecarea tatei m-a făcut mai atent să nu treacă seara fără să o sun pe mama. Să-i spun că sunt copilul ei, deși nimeni nu ar nega asta, mi se părea cel mai important lucru. Și surorii mele, știu ce zic, la fel. Eram importanți unii altora și asta ne făcea să fim bucuroși de noi. La vreme ușoară ori grea, deopotrivă, la vremea încercărilor dintâi ori ale celor din urmă. O singură echipă. 

Trebuie să recunosc și că mai deschid câteodată telefonul să văd numărul mamei. Acolo e fotografia tatei. Pentru mine, ei sunt aceeași adresă, același loc, același orizont. Și nu mă tem că ar răspunde. Așa cum nu am împins dincolo de moartea lor mărturia iubirii mele. Ne-am lămurit din timpul vieții. Pentru că da, ne-au îmbrățișat și ne-au încurajat pe când îi vedeam, nu doar după ce adormeam liniștiți. Ne-au încurajat și ne-au descurajat pe măsura lucrurilor înțelese sau neînțelese. Ne-au certat și ne-au bucurat nestăvilit atunci când momentul o cerea. N-au confundat hlizitul cu bucuria și nu s-au simțit onorați fără noi. Și, din vreme în vreme, fugeam de lume. Numai noi patru, ca să descoperim ce știm despre noi.

Iar duminică seara, după ce ne controlau temele, înainte de a ne pune la culcare, mai ascultam un disc ori citeam împreună, fiecare cu cartea lui sau povesteam cele trăite la Teatru ori Operetă, ritualul de după-amiază al casei. Îmi tihnea să fiu cu ei. Și mă bucur că nu am cerut voie prea des să întârzii acasă. Și asta pentru că acasă erau ei. Eram noi cu ei. Eram noi. 

Scriu rândurile acestea duminică seara. Dar nu cu gândul la ei sau la copiii mei, intrați deseori în același ritual de simplă aducere aminte că ne iubim. Privesc către știrile din țară și mă cutremur. O rană tot mai mare de neiubire sfârtecă orice închegare de sens. O trădare a vieții va instaura mereu moartea. Aș lua în mână telefonul să aud glasul alor mei ca să mă liniștesc. Dar cred că sunt mii de telefoane date acasă, ca să le aducă aminte celor dragi că sunt iubiți de-ai lor. E rețeaua de rezistență împotriva derutei și urii. Sunt brațele de cuvinte în care ne cuprindem neliniștile. 

E duminică seara. Sunați-i! Aduceți-le aminte că sunt mai importanți decât zgomotul de fond al răutății. Când vă răspund, bucurați-vă! Ceilalți, nu vă întristați. Faceți tot ce puteți să vă creșteți iubirea. Să se audă în cer că nu trădați darul real al unității de dragoste. Din vreme în vreme, mă trezesc dând să o sun pe mama. Îmi răspunde cu fiecare zâmbet de încredere pe care îl întâlnesc pe cale. Mergem mai departe. Țara are nevoie de iubirea noastră simplă, care ține inimile legate cu har și lumină. Țara este o rețea de rezistență prin Iubire!