În familiile contemporane, copiii se uită des şi mult la televizor. Televizorul devine aproape unicul interlocutor şi educator al copilului. Interesul copilului pentru „cutia vorbitoare” este explicabil. Strălucirea ecranului, pe care omul o percepe inconştient, are un ritm definit. Acesta acţionează hipnotic asupra psihicului. Drept rezultat, micul omuleţ intră în transă şi percepe fără critică tot ceea ce curge din ecran.

Producţia cinematografică, adesea „sângeroasă”, în loc să-l înveţe să vorbească, îl învaţă să ragă sau să se exprime prin interjecţii. Aceasta duce la încetinirea ritmului de dezvoltare psihică a tânărului spectator. Drept rezultat, copiii nu pot asimila informaţia auzită. Ei percep doar informaţia vizuală, iar cuvintele trec pe lângă urechi. De aceea, în şcoală, aceşti „teleeducaţi” aproape că nu percep ce spune profesorul şi învaţă cu greu materia. Dificultăţi apar la astfel de copii şi în comunicarea lor cu cei de aceeaşi vârstă.

(Dr. Dimitri Avdeev, Ioana Besedina, Femeia și problemele ei: perspectiva psihiatrului ortodox, traducere din limba rusă de Eugeniu Rigoti și Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2011, pp. 110-111)