Bioetica în general și bioetica creștină în special au devenit normative, în sensul că se pronunță asupra calității obiectivelor, a eficienței și perspectivelor lor pentru viață și promovarea acesteia, având ca preocupare prescrierea regulilor deontologice după care trebuie judecate anumite probleme și bazându-se pe principiile puse la dispoziție de alte discipline. Valoarea oricărei fiinţe umane nu depinde de calitatea vieţii. Omul este valoros în sine, prin ceea ce este el şi nu prin ceea ce face sau posedă. Valoarea, sacralitatea şi inviolabilitatea oricărei vieţi umane îşi au rădăcina în Dumnezeu. Viața umană este sacră, fiindcă de la începutul ei comportă acțiunea creatoare a lui Dumnezeu și rămâne pentru totdeauna într-o legatură specială cu Creatorul său, unicul său scop.

Marea întrebare care se pune în faţa tehnicilor rezultate din dezvoltarea ştiinţelor bio-medicale este dacă tot ce este posibil este şi permis sau folositor? Răspunsul bioeticii creştine este unul negativ. Întrucât este creaţie şi nu creator, omul nu se poate erija în proprietar al lumii după bunul său plac, ci trebuie să aibă respect faţă de viaţă, faţă de propriul trup devenit „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19) şi de legile biologice. Orice atentat la adresa vieţii este o nerespectare a legilor şi a finalităţii stabilite de Dumnezeu Creatorul. În domeniul biomedical, rolul creștinului este unul terapeutic.

Bioetica creştină consideră că ştiinţa în sine nu este nici bună, nici rea: este bună sau morală, dacă cercetătorul respectă în el şi în alţii persoana umană și este rea sau imorală dacă lezează demnitatea persoanei umane. Acestea sunt principiile creștine pe baza cărora trebuie formulate răspunsurile la problemele presante dictate de avansul tehnologic.

O contribuție marcantă privind delimitările dintre bioetica seculară şi cea creştină, a avut-o Prof. Herman Tristram Engelhardt, unul dintre teoreticienii și pionierii bioeticii creştine, convertit la Ortodoxie în anul 1991, fiind unul dintre fondatorii bioeticii americane, contribuţia sa la cercetarea ştiinţifică în domeniu fiind remarcabilă. În viziunea Prof. Engelhardt, Ortodoxia implică o schimbare completă a vieţii și unire deplină cu Hristos. Fundamentele bioeticii din perspectivă creştină stau în Hristos Însuşi, prin care ajungem la Sfânta Treime.

Lumea occidentală încearcă să vadă lumea în valori separate de Dumnezeu și, de aceea, discursul este despre o viaţă etică și nu despre o viaţă creştină. Toată lumea trebuie să-şi dorească comuniunea cu Sfânta Treime, prin Hristos, aşa cum a fost gândită de Sfinţii Părinţi. Opera bioetică a Prof. H. T. Engelhardt reprezintă o căutare a fundamentelor și a modului de existență ale ființei umane, în încercarea de a lua deciziile morale adecvate. Scrierile sale explorează criza socială contemporană, pentru a evidenția schimbările morale și politice remarcabile ale vremurilor noastre.

Într-o lume pluralistă din punct de vedere religios și secularizată în ceea ce privește preocupările spirituale, Prof. H. T. Engelhardt reflectă imaginea unui misionar râvnitor care, în discursul său științific nu face abstracție de credința pe care o mărturisește. La Engelhardt, modelul cunoașterii morale se creionează ca model exclusiv al comunității. Convertirea credinței și nu a rațiunii va conduce la acordul moral. Doar atunci când oamenii traiesc în comunitate și comuniune se poate ajunge la un acord în privința problemelor morale legate de medicină și îngrijirile medicale.

Clonarea umană sau reproducerea monopersonală încalcă, în viziunea Prof. Engelhardt, mai multe dintre normele creștine și contravine învățăturilor Sfintei Scripturi și a teologiei Sfinților Părinți ai Bisericii. Clonarea umană implică reproducerea în afara unirii trupești dintre soți, este asexuată în sensul că procrearea este lipsită de combinarea materialului genetic de la soț și de la soție și, cel mai important, exclude pe Dumnezeu-Creatorul din procesul creației. Omul caută o autosuficiență reproductivă nedorită de Creator și se pierde, astfel, atât binecuvântarea lui Dumnezeu, cât și caracterul sacru al nașterii de prunci.

Fertilizarea folosind material genetic trebuie făcută cu discernământ duhovnicesc și trebuie abordată cu pocăință, ca o concesie făcută slăbiciunii omenești. Faptul că un program de cercetare aduce beneficii, nu înseamnă că îl și justifică. Scopul nu scuză mijloacele. Permițând dezvoltarea și perfecționarea tehnicilor de clonare, se va ajunge la perfecționarea și acceptarea clonării umane. Mai este nevoie doar de un progres minor pentru atingerea tuturor condițiilor necesare pentru realizarea clonării reproductive, chiar dacă aceasta nu a fost niciodată intenția cercetării originale.

Contracepția și sterilizarea voluntară nu sunt probleme morale pentru bioetica seculară. Libera alegere a adulților de a folosi contracepția sau sterilizarea nu ridică probleme morale, indiferent dacă este vorba despre persoane căsătorite sau nu. Contracepția este privită ca un mijloc de control al destinului reproductiv. Dintr-o perspectivă seculară, reproducerea neplanificată apare ca o absurdă impunere a naturii asupra planurilor și a plăcerilor personale. În acest sens, contracepția apare ca parte integrantă în trasarea destinului propriu. Creștinismul tradițional abordează contracepția dintr-o perspectivă radical diferită. Abordarea creștină în această privința este una aflată în directă legătură cu respectarea posturilor, care fac parte din asceza creștină. Dacă o familie se oprește de la viețuirea matrimonială în zilele de miercuri și vineri, în zilele de sâmbătă și duminică, în zilele de sărbători sau în zilele de post rânduite, viețuirea matrimonială este deja direcționată spre Dumnezeu.

Limitarea nașterilor trebuie să fie legată de starea de sănătate fizică a soției, de sănătatea morală a unirii conjugale, de situația economică a familiei și de sănătatea duhovnicească prin care iubirea dintre soți este orientată spre Dumnezeu. Planificarea familială, prin mijloace naturale sau artificiale, nu este niciodată normă, ci împotriva normei. Norma este încrederea ascetică în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în timp ce comportamentul contraceptiv pune în lumină autosuficiența personală, confortul și satisfacția proprie.

Avortul sau uciderea intenționată a embrionilor a fost considerată întotdeauna de către Biserică un eșec al iubirii și una dintre cele mai rele fapte, indiferent dacă embrionul este persoană sau nu. Canoanele bisericești nu fac nicio distincție între avorturile timpurii și cele târzii. Teologia creștină mărturisește mereu nevătămarea vieții umane în pântecele mamei. Creștinii sunt chemați să se angajeze în reproducere cu dragoste, smerenie și fără a lua viața umană încă nenăscută. Canoanele fac referire nu numai la cei care fac avorturi, ci și la cei care asigură substanțe abortive. Canoanele condamnă limpede și constant practica avortului intenționat, pe care o leagă de omor.

Familia este mediul cel mai prielnic pentru nașterea, dezvoltarea și desăvârșirea ființei umane. Practicarea avortului, atât în cadrul căsătoriei, cât şi în afara ei, este o crimă împotriva vieţii umane în general şi a copilului, în special. Biserica, cu întreaga ei învăţătură dogmatică, morală şi canonică întemeiată pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a fost întotdeauna împotriva avortului.

Avortul trebuie combătut şi pentru sărăcia spirituală pe care o aduce celor doi soţi, precum şi pentru consecinţele nefaste asupra sănătăţii femeilor în cauză. Din perspectivă creştină și în viziunea Prof. H. T. Engelhardt, avortul nu poate rămâne fără urmări. Efectele crimei se transmit nu doar asupra părinţilor, ci şi asupra ramurilor colaterale ale arborelui genealogic. De aceea este nevoie de Sfânta Liturghie și de multă rugăciune, pentru menţinerea păcii în respectivele familii.

Eutanasia sau sinuciderea asistată devine din ce în ce mai acceptată în lumea secularizată contemporană. Înțelegerile contemporane eronate ale viziunii creștine asupra sinuciderii asistate provin dintr-o incapacitate de a aprecia modul în care Biserica a deosebit sinuciderea cauzată de factori externi asupra propriei persoane, act care în viziunea modernă apare doar ca sinucidere. Prof. H.T. Engelhardt aduce ca exemplu martiriul sfinților sau jertfa lui Hristos, care în viziunea contemporană atee este înțeleasă ca eutanasie sau sinucidere. În viziunea creștină, mărturisirea credinței cu așteptarea de a fi martirizat nu înseamnă sinucidere. A acționa cu intenția de a muri ca martir nu înseamnă sinucidere. Martiriul poate fi înțeles doar în interiorul deplinătății credinței, care își asumă moartea lui Hristos.   

David Thomasma, un susținător al eutanasiei, spunea: „Aș sugera ca cererea sinuciderii asistate sau eutanasiei la cererea familiei să constituie un exemplu de eutanasie justificabilă, deși știu că Biserica nu-și va schimba poziția prea curând”. Înțelegerea contemporană seculară generală a sinuciderii este, astfel, radical diferită de cea a creștinismului tradițional. Problema sinuciderii asistate de medic dezvăluie diferențe fundamentale în înțelegerea teologiei morale. Viaţa umană are o valoare intrinsecă. Tradiţia iudeo-creştină susţine că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi, ca urmare, viaţa umană are demnitate, sfinţenie şi este inviolabilă. Principiul secular, non-religios, consacrat în tratatele de drepturile omului, conform căruia nimeni nu trebuie să ucidă are la bază sfinţenia iudeo-creştină.

Transplantul de țesuturi sau organe constituie actul medical prin care părțile compromise morfologic sau funcțional sunt înlocuite cu altele, dovedite a fi sănătoase. În ultimii ani, problema etică a transplanturilor a devenit din ce în ce mai complexă. Progresul tehnicilor, evoluţia imunologiei, geneticii şi biologiei moleculare, creşterea cererilor comparativ cu numărul restrâns de donatori au făcut ca aceste probleme şi dileme etice legate de transplant să devină din ce în ce mai complexe. Prelevarea de ţesuturi şi organe umane de la persoanele decedate se face numai dacă moartea cerebrală a fost confirmată medical. Prelevarea se poate face numai cu acordul scris al familiei. Medicii care constată moartea cerebrală şi cei care efectuează prelevarea şi transplantul trebuie să facă parte din unităţi funcţionale sau servicii distincte.

În viziunea lui Engelhradt, creștinii tradiționali într-o lume post creștină sunt considerați devianți culturali. Ei abordează totul în contratimp cu societatea din jurul lor. Din pricina Învierii lui Hristos, creștinii știu că moartea nu este sfârșitul, ci începutul vieții. În gândirea sa, H.T. Engelhardt explorează caracterul unei morale creștine, care ia în serios fundamentarea ei pe o experiere durabilă a Dumnezeului personal și transcendent. El fundamentează moral abordarea creștină a provocărilor bioetice, ținând mereu cont de efortul ascetic de unire cu ființa personală și transcendentă a lui Dumnezeu. Cadrul teoretic al bioeticii lui Engelhardt include multiple perspective morale, care se întrepătrund.

Bioetica creștină nu poate fi deplin înțeleasă, în afara unei vieți creștine tradiționale. Accesul la conținutul și semnificația acesteia atârnă de creșterea în interiorul unei vieți pline de credință, dragoste, milostenie, asceză, slujire și participare la tainele Bisericii.

O bioetică creștină trăiește în experiența tradiției neîntrerupte a teologiei. Bioetica creștină corect înțeleasă face parte integrantă din pretențiile pe care Dumnezeu le are asupra noastră, pretenții care, în cele din urmă, trebuie să ne pătrundă pe noi toți.