Temelia fericirii, de care am vorbit mai sus, adică petrecerea şi comuniunea cu Dumnezeu şi contemplarea Sa produc fericirea tuturor facultăţi­lor sufletului. O unire urmată de alta mai deplină, se va dezvolta crescând în toată veşnicia. Dorinţele şi împlinirea lor vor urma la nesfârşit. Toate facultă­ţile sufletului ating scopul lor în năzuinţa către adevăr, bine şi frumos.

Astfel, vedem că şi în acest caz iubirea ce o poartă omul lui Dumnezeu şi iubirea lui Dumnezeu pentru om este principiul fericirii. Iubirea aspiră, fireşte, la a cunoaşte ceea ce iubeşte. Iubind şi cunoscând, noi slăvim prin aceasta chiar obiectul iubirii noastre şi al cunoaşterii noastre şi atunci, sufletul se bucură de fericire. „Nu voi muri, ci voi fi viu!” (Psalmul 117,17) scrie proorocul David plin de iubire pentru Domnul. „Nu voi muri, ci voi fi viu!” voi fi viu pe pământ şi dincolo de mormânt. „Noi, cei vii, bine vom cuvânta pe Domnul de acum şi până în veac” (Psalmul 113,19). În această lume, ca şi dincolo de mormânt, n-avem nimic altceva de făcut, decât a cânta pe Dumnezeu şi a lăuda numele Său.

Starea lăuntrică a sufletului se arată prin semne exterioare, şi fericirea lăuntrică cu privire la Dumnezeu este alcătuită din bunurile duhovniceşti următoare: a sta înaintea tronului Mielului, a-L slăvi şi a-I sluji (Apocalipsa 7,9-17); a fi cu El (Ioan 14,3) a domni cu Hristos şi a fi părtaş la slava Sa cea veşni­că (II Timotei 2,11-12) şi în sfârşit, a vedea şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Aici pe pământ noi nu-L cunoaştem decât „în parte” şi nu-L vedem deloc, după cum au să-L vadă toţi cei ce cred întru El, şi după cum zice David: „Văzut-am pe Domnul de-a pururea înaintea mea” (Psalmul 15,8). După învăţă­tura Apostolului Pavel, noi nu vedem pe Dumnezeu pe pământ decât ca „prin oglindă, în chip întunecat, iar atunci, faţă către faţă” (I Corinteni 13,12). A vieţui, a fi în comunicare, în unire cu Domnul nostru Iisus Hristos; prin acestea trăim, ne mişcăm, mai întâi pe pământ şi apoi dincolo de mormânt, în Împărăţia Sa. Această unire, această legătură, această comunicare veşnică cu Dumnezeu sunt temelia fericirii pentru cei drepţi, prima temelie a binelui din care decurg celelalte bunuri interioare şi exterioare, fără de care, fericirea este cu neputinţă.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 423-424)