După o lună, familia noastră a părăsit definitiv Bucureștiul, iar eu am închiriat o garsonieră în care să stau până la finalul sarcinii. Am ținut rânduiala spovedaniei și împărtășaniei, cu ajutorul Părintelui Antim, care mă suna la câteva zile să mă cerceteze, să mă cheme la spovedanie, să mă scoată din casă la diverse pelerinaje scurte, să-mi trimită mâncare gătită, deoarece știa că nu-mi vine să gătesc doar pentru o persoană. Minunat Părinte!

A venit și al doilea rezultat care a confirmat că fătul e sănătos, dar nu prea ne venea a crede. Inclusiv cei de la laboratorul din Spania, unde se lucrase testul NIPT, mi-au spus că ei nu au nici un caz de analiză fals pozitivă.

Am ajuns cu bine în a șaptea lună de sarcină, când au început travaliile false și internările. Nu au fost multe, vreo trei, doar că ultima a ținut 4 săptămâni. De fiecare dată când mi se făcea foaia de observație și spuneam că am NIPT fals-pozitiv, medicul rezident pleca și chema medicul specialist, care îmi cerea analizele, spunea neîncrezător: „Mda...”, și pleca. Câteva cadre medicale mi-au și spus că sunt inconștientă și m-au întrebat la ce-mi trebuie atâția copii, dacă am atâtea cezariene.

În ultimele săptămâni, copilul nu a mai luat în greutate deloc, confirmând faptul că ceva este în neregulă cu placenta, așa că am rămas sub monitorizare strictă, pentru a duce sarcina la termen fără ca pruncul să intre în suferință fetală. Părintele Antim ne purta în continuare de grijă, și chiar a venit în spital să mă spovedească și să mă împărtășească înainte de naștere.

A fost programată și reprogramată operația, medicii neonatologi neștiind ce sfat să-i dea medicului curant, căci nimeni nu mai văzuse așa ceva, până într-o zi de duminică, când medicul meu era de gardă, sarcina ajunsă la termen, așa că am stabilit ca la ora 8 dimineața să intru în sală. Doar că în aceea gardă au venit multe urgențe și deja luam în calcul să amânăm. Dar Maica Domnului nu a vrut așa. Pe la ora 12, după Sfânta Liturghie, normal, aparatul de monitorizare a început să arate că am contracții, după cum am spus anterior, nedureroase pentru mine, și am fost dusă la sală. 

Nu mi s-a părut nici una dintre nașteri așa de lungă. Așteptăm să văd că cei de la Neonatologie nu fug cu copilul și mi se părea că nu mai vine momentul. Am auzit-o. Au luat-o, nu au fugit cu ea, dar au chemat medicul din operație să-i arate ceva. Am aflat că nu-și puteau explica cum a hrănit-o cordonul ombilical, care arăta ca un termoplonjon. Mi-au adus-o să o văd și au început să-mi curgă lacrimile șiroi. Apoi au venit câteva asistente cu o geantă roșie și am înghețat, dar mi-au spus că au venit pentru a recolta placenta, să o studieze. Copila era bine, mai mare decât se așteptau, aproximativ 2.500 g, și sănătoasă.

A doua zi, când m-am dus în salon, mi-au adus-o pe Teodora cea mică și perfect sănătoasă. Veneau zilnic rezidenții să o vadă, căci era un caz nemaiîntâlnit. După ce am ținut-o în brațe în tihnă și a adormit, am început să plâng și să eliberez toate emoțiile și trăirile dureroase pe care Dumnezeu m-a ajutat să le țin departe în timpul sarcinii.

Nu mai puteam să fiu tare la întrebările ‒ retorice ‒ ale medicilor de gardă, care nu știau cazul și spuneau: „Cum adică, placentă cu trisomie și copil sănătos? Nu se poate!”, iar apoi începeau să o studieze pe toate părțile. Tăceam și plângeam.

Medicul meu îmi spunea, râzând: „Ăștia nu înțeleg că Dumnezeu, când face o minune, nu o face pe jumătate!”.

A venit și rezultatul analizei placentei și da, se poate! Placenta a avut Trisomia 18, iar fătul nu. Teodora a fost botezată la biserica de la poalele muntelui Mănăstirii Sihla, de Părintele paroh și Părintele Antim, iar în spatele cristelniței era o icoană mare cu Sfântul Ioan Rusul. Când au scufundat-o, am lăcrimat toți, căci Maica Domnului, Sfânta Teodora și Sfântul Ioan Rusul ne-au dăruit mai mult decât cerusem noi, adică să o vedem botezată. O vedem botezată și ne bucurăm de ea de 8 luni, în fiecare zi. (Irina Ciobanu)