Se spunea despre avva Apollo, că avea un ucenic, anume Isaac, pedepsit desăvârșit la tot lucrul bun. Și a câștigat liniștea dumnezeieștii Liturghii și când ieșea la biserică, nu lăsa pe nimeni să-i iese în cale. Că era cuvântul lui acesta, că toate sunt bune la vremea lor, că vreme este la tot lucrul (Eclesiastul III, 1). Și după ce ieșea de la biserică, ca și cum ar fi fost gonit de foc, așa fugea, căutând să ajungă la chilia sa. Și de multe ori se da fraților din biserică câte un pesmet și câte un pahar de vin, dar el nu lua, nu lepădând blagoslovenia fraților ci ținând liniștea bisericii. Și s-a întâmplat de a zăcut el de boală și auzind frații, au venit să-l cerceteze. Și șezând frații, l-au întrebat, zicând: avvo Isaac, pentru ce după ieșirea din biserică fugi de frați? Și a zis către ei: nu fug de frați ci de reaua meșteșugire a dracilor. Că de va ține cineva făclie aprinsă și de va zăbovi stând în vânt, se stinge de vânt. Așa și noi, luminați fiind de Sfântul Duh în vremea Sfintei Liturghii, de vom zăbovi afară din chilie, ni se întunecă mintea. Aceasta a fost petrecerea cuviosului avva Isaac.

(Patericul, ediția a IV-a rev., Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 126)