Arhimandritul Ilarie, de la Mănăstirea Neamţ (1818-1823)

Arhimandritul Ilarie era originar din Bucovina, fiind unul din duhovnicii de frunte ai Mănăstirii Neamţ şi ucenic al stareţului Paisie. Despre acest cuvios stareţ scrie în arhiva mănăstirii că era „drept moldovean, om împodobit cu multe fapte bune, pricopsit (îmbogăţit) în cele duhovniceşti şi politiceşti, viteaz în toate scârbele şi întâmplările ce-i veneau”.

Cea dintâi grijă a sa a fost menţinerea vieţii duhovniceşti în marea lavră şi în cele patru schituri ale sale. Pe atunci, Mănăstirile Neamţ şi Secu numărau peste 500 de călugări în viaţa de obşte şi aproape 100 de sihaştri în pădurile din împrejurimi, mai ales în jurul Schiturilor Pocrov, Sihăstria şi Sihla. Stareţul Ilarie se străduia să păstreze unitatea deplină între monahi, râvna pentru biserică, pentru rugăciune, pentru ascultare desăvârşită şi pentru citirea scrierilor Sfinţilor Părinţi. Sub îndrumarea lui s-au tipărit în tipografia Mănăstirii Neamţ şi câteva cărţi bisericeşti de mare importanţă, precum: Cuvintele Sfântului Isaac Sirul (1819), Sfânta Evanghelie (1821), în cea mai aleasă ediţie; Carte pentru pravilă (1823) şi Psaltirea (1823-1824).

Sub stareţul Ilarie au venit grele încercari peste mănăstirile din ţinutul Neamţ, şi anume luptele dintre turci şi eteriştii greci, incendierea Mănăstirii Secu şi a Schitului Sihăstria, risipirea călugărilor prin sate şi păduri şi jefuirea sfintelor lăcaşuri. Stareţul Ilarie, fiind insuflat de Dumnezeu, a ascuns în munţi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, precum şi tipografia. Apoi, plătind o sumă de bani, a izbăvit Mănăstirea Neamţ de foc şi pustiire.

În anul 1822, când s-a liniştit Moldova, stareţul a trimis trei călugări şi au adus icoana Macii Domnului din munte. Iar el împreună cu toată obştea au întâmpinat-o cu lacrimi, au aşezat-o din nou în biserică şi au făcut rugăciuni de mulţumire şi priveghere de toată noaptea. În locul unde a fost ascunsă icoana, stareţul a întemeiat Schitul Icoana, în cinstea Maicii Domnului, cum se vede până astăzi.

După şase ani de povăţuire a marii lavre, când obştea se întemeiase din nou, Cuviosul Ilarie s-a simţit chemat de Hristos şi a adormit cu pace, în toamna anului 1823, fiind plâns de tot soborul.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 339-340)