Aspecte introductive

Duminica aceasta e dedicată memoriei lui Toma. Cel care este, de departe, unul dintre oamenii cei mai aspru și pe nedrept sancționați de judecata istoriei. Exegeza a trecut, pare-mi-se, cu prea multă lejeritate peste atitudinea empatică ce a precedat primirea veștii despre decesul lui Lazăr („să mergem și noi și să murim cu el”) și l-a etichetat drept raționalistul cetei. Faptul de a fi primit în Apus statutul de patron al unei științe care, în ultimii ani și-a făcut un adevărat țel din contrazicerea ideii de divinitate și demonstrarea inexistenței ei a contribuit de bună seamă în chip decisiv la conturarea întunecosului tablou. Unul ce nu-i nici pe departe cel al lui Dorian Gray. E al lui Toma. Al omului care a propovăduit cu multă eficiență pe coasta Malabarului și și-a pecetluit trăirile cu jertfa propriei vieți. Că doar nu degeaba e pictat în icoană la Densuș cărându-și pielea-n băț la propriu. Et punctum!

Întâlnirea celorlalți

Narațiunea, frumos structurată de către Sfântul Ioan, ni-i prezintă pe ucenici adunați în case. Înfricoșați, răscoliți, poate chiar depresivi. În jurul lor se dărâmase lumea. La propriu. Cel în care crezuseră și de la care au avut de învățat atâtea era acum în groapă, ucis pe nedrept de poporul nerecunoscător și liderii lui religioși. Culmea, s-a resemnat cu o soartă atât de injustă fără a protesta câtuși de puțin. De parcă cei în cauză erau îndirituiți a-i aplica un asemenea tratament.

În acest context își face apariția Hristos. Intempestiv, prin ușile încuiate. Nu pentru a impresiona, ci pentru a încredința. Și pentru a risipi frica. Dacă ar fi bătut politicos la ușă, ceata s-ar fi ghemuit sfioasă în te miri ce colț al încăperii, ori s-ar fi ascuns, bănuind că au venit dușmanii Săi s-o persecute. Așa, nu lasă loc de prea multe reacții! Căci Domnul copleșește! Întotdeauna în modul cel mai frumos. Ca atare, cu ochii ieșiți din orbite de uimire, ucenicii nu pot decât să se bucure.

Vizita are un mesaj. E acompaniată de o strașnică însărcinare. Evanghelistul consemnează scrupulos: „Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute.”

Absența

Evenimentul e marcat de o mare absență. Nu ni se prezintă cauza ei. În vreme ce toți ceilalți sunt grupați, Toma e pe cale. Cine știe ce misiune a avut de îndeplinit. Poate că și lui îi era frică. Ori, poate nu! Greu de zis... Lucrul cert este că omul ajunge cu întârziere. I se povestește și lui minunatul fapt. Din rațiuni ce se găsesc probabil la interferența dintre îndoială și gelozie, spune faimoasele vorbe: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. Cuvintele lui sună a provocare. Vrea și el să-L vadă pe Domnul. Și să-L simtă. La propriu. Spre a spulbera urma oricărei îndoieli. Replica lui ar trebui citită probabil în tandem cu cea a tatălui pruncului lunatic: „cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”

Încredințarea – în loc de concluzii

Cum nicio dorință sinceră nu-i refuzată de Hristos, la opt zile de la eveniment are și el parte de o întrevedere. Aceeași încăpere, aceleași uși încuiate, Același Hristos. Același mesaj de întâmpinare: „Pace vouă!” Căci cine e mai în măsură de a oferi darul păcii decât Domnul însuși?

De-această dată, Personajului Principal cu majuscule i se asociază un altul. Scurt și direct, Toma e chemat în față: „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea și nu fi necredincios ci credincios”. Ne putem închipui uimirea. Și Toma e copleșit aidoma celorlalți. Gâtuit de emoție, apucă și el să exclame, aidoma unui copil prins în fapt atunci când tocmai săvârșea o boacănă: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Învățătorul îl fericește. Pentru bucuria pe care i-a pricinuit-o vederea. Una căreia i s-au supus toate celelalte simțuri ale sale. Ne fericește și pe noi. De fiecare dată când mărturisim din preaplinul inimii, cu glas voios realitatea ce stă la baza credinței noastre. Așadar, să nu ne sfiim să o facem cât mai des: „Hristos a înviat”! Îndrăzniți!