Tot sufletul tulburat de ceva trebuie să întrebe pe Domnul, şi Domnul îl va lămuri. Şi aceasta mai cu seamă la ceas de nenorocire şi tulburare; de obicei, însă, trebuie discutat cu duhovnicul, fiindcă acest lucru înseamnă smerenie.

Bun lucru e a ne învăţa să vieţuim după voia lui Dumnezeu. Atunci sufletul rămâne neîncetat în Dumnezeu şi are o mare odihnă; şi din această bucurie omul se roagă ca tot sufletul să cunoască pe Domnul; să cunoască cât de mult ne iubeşte şi cât de bogat ne dă Duhul Sfânt, Care veseleşte sufletul în Dumnezeu. Şi atunci sufletul este cu totul plăcut, pentru că e cu totul al lui Dumnezeu.

Domnul Cel Milostiv îl lămureşte pe om că trebuie să îndure întristările cu mulţumire. În toată viaţa mea n-am murmurat o singură dată pentru întristări, ci le-am primit pe toate din mâinile lui Dumnezeu ca pe un leac mântuitor şi am mulţumit întotdeauna lui Dumnezeu, şi de aceea Dumnezeu mi-a dat să îndur cu uşurinţă toate întristările.

Nimeni pe pământ nu poate scăpa de întristări şi, deşi întristările pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neîndurat şi îi întristează, şi aceasta pentru că nu vor să-şi smerească sufletul nici să se predea voii lui Dumnezeu. Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul Însuşi îi călăuzeşte prin harul Său, şi ei îndură totul cu bărbăţie pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc şi împreună cu Care vor fi preamăriţi în veci.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, pp. 60-61)