Potrivit istoricilor, în numai doi ani, între cinci şi şapte milioane de oameni au murit de foame, în vreme de pace, din cauza unei bănuieli nefondate. Stalin şi-a petrecut viaţa suspectând comploturi împotriva lui şi reacţionând cu brutalitate. La moartea lui Lenin, biroul politic din care făcea parte avea un număr de membri, vechi revoluţionari, pe care Stalin i-a exterminat în timp, pe motive de trădare. O singură excepţie a părut să existe, Troţki, care se refugiase în America de Sud, dar care, totuşi, zece ani mai târziu, a fost asasinat din ordinul dictatorului.

Un studiu psihologic al discursurilor lui Adolf Hitler, realizat de un serviciu de ascultare a programelor radiofonice lansat de BBC în 1942, a semnalat atitudinea acestuia faţă de evrei, încă din momentul în care liderul nazist a lansat teza „soluţiei finale“. În document se vorbeşte despre un „complex mesianic“ al lui Hitler, care îl făcea să se creadă implicat într-o cruciadă contra răului, întruchipat în opinia sa de evrei.

Neîncrederea şi suspiciunea, caracteristici principale ale personalităţii paranoide

Vorbim de orgoliu, neîncredere, suspiciune, interpretări eronate, gândire greşită, agresivitate, delir, adică de paranoia. Specialiştii cataloghează paranoia drept o afecţiune psihică. Cu toate astea, personalităţile paranoice fac parte din cotidian. Le găsim la locul de muncă, în spatele unui birou sau chiar în propria familie. Fără cunoştinţele necesare, spunem despre aceşti oameni că sunt dificili şi încercăm pe cât posibil să-i evităm. Mulţi dintre ei nu vor apela niciodată la un psihiatru, pentru că ei nu cred că ar avea de ce sau bănuiesc că medicul ar putea nutri intenţii ascunse. Persoanele cu personalitate paranoidă nu au încredere în alţii. Au puţini prieteni. Dacă se căsătoresc sau devin apropiaţi de cineva relaţia are tendinţe evidente de gelozie şi de control al partenerului, despre care presupun că îi înşală. Caracteristica principală a lor o reprezintă neîncrederea şi suspiciunea. Chiar şi gesturile prieteneşti sunt privite ca având posibile conotaţii ascunse. Aceste semne încep în copilărie sau în perioada de adult şi domină viaţa celor afectaţi.

Paranoicul este prin excelenţă un egocentric, cu posibile tendinţe de megalomanie. Eul propriu este centrul realităţii lui şi al oricărei persoane cu care interacţionează. Paranoicul este, pentru el însuşi, un gen de divinitate atotputernică. În „Demonii“, Dostoievski descrie un personaj de acest fel. Cu toate acestea, relaţionarea cu persoanele care au această tulburare poate fi relativ normală, atât timp cât nu se atinge, într-un fel sau altul, nucleul paranoid. Nucleul paranoid este ca o planetă de emoţii, stări, sentimente, structurate în jurul unei idei dominante (cel mai frecvent o idee falsă). Ideea (una sau mai multe) este ca un virus care produce o modificare a filosofiei despre lume şi viaţă a pacientului şi pe care el o crede în pofida argumentelor contrare. Mai exact, pot fi greu de contrazis, nu lasă garda jos şi găsesc mereu indicii care să le sprijine credinţele. Pot fi agresivi, certăreţi, violenţi. Nu este neobişnuit să-i dea în judecată pe cei despre care cred că le-au greşit şi uneori nici nu au nevoie de avocat, la cât de temeinic îşi pot structura cazul.

Nimeni nu ştie ce determină tulburarea de personalitate paranoidă, deşi există indicii că factorii familiali ar influenţa dezvoltarea tulburării, în unele cazuri. Copiii care sunt expuşi la furia adulţilor, fără a putea scăpa sau controla, pot dezvolta tipare paranoide de gândire, în încercarea de a se apăra. Tulburarea personalităţii apare când acest mod de gândire devine parte din felul de a fi al adultului.

Un tip de personalitate ce favorizează supravieţuirea

Cu toate indiciile aparent clare, nu este un diagnostic facil de pus. Nu vă aventuraţi să numiţi paranoic pe oricine vă contrazice! Există cel puţin 20 de tulburări mentale care pot fi confundate cu personalitatea paranoidă. De asemenea, abuzul cronic de amfetamine şi cocaină poate produce comportament paranoid, ca şi unele medicamente ce dau paranoia ca efect secundar.

Potrivit psihologilor evoluţionişti, dacă anumite tipuri de personalitate s-au transmis de-a lungul generaţiilor până în zilele noastre este tocmai pentru că aceste tipuri au fost selectate genetic în evoluţie, deoarece favorizau supravieţuirea. Uneori, graţie neîncrederii nu poţi fi luat prin surprindere de duşmani, poţi evita capcanele şi trădările, adică şanse de supravieţuire mai mari. Deci, orice rău are un revers pozitiv.

Tratamentul implică psihoterapie prelungită, uneori asociată cu medicaţia.

Pentru viaţa de toate zilele, nu uitaţi că cel mai bun mijloc de a comunica cu aceştia este într-un mod cât mai clar cu putinţă, fără a lăsa loc interpretărilor, limpede şi ferm. Respectaţi convenţiile cu atenţie, fiţi punctuali, politicoşi fără a fi servili, când vreţi să-i contraziceţi apelaţi la legi, regulamente, lucruri nediscutabile, menţineţi un contact regulat cu ei. Nu e recomandabil să le atacaţi imaginea, să-i discutaţi pe la spate (pentru că află), să-i instigaţi în punctele lor cele mai sensibile. Cu puţin tact şi prudenţă putem să învăţăm să trăim împreună.