Cam cu zece ani în urmă m-a vizitat o doamnă necunoscută, la recomandarea unei familii prietene şi mie, şi aceleia. Doamna zămislise. În fiecare an soţul o supunea unei terapii cu iod radioactiv. Medicii au înfricoşat-o cu adevărat spunându-i consecinţele terapiei asupra fătului şi insistau să facă „întrerupere de sarcină”. (Ce expresie ele­gantă! Vorbim despre ucidere, ca şi cum ar fi vorba de întreruperea... concediului (!) şi întoarcerea la serviciu. Epoca noastră se distinge prin eufemisme...). Doamna a fost convinsă, dar precum am observat, mai exista în ea încă o umbră de şovăială.

– De ce aţi venit totuşi la mine? am întrebat-o. Ca să vă dau certificat că puteţi săvârşi ucidere în mod liber?

– Dar, Părinte, să nasc un copil anormal? a răspuns ea.

– Să nu fiţi atât de sigură de asta! Părerile medicale nu sunt matematice. Aici nu este vorba de doi şi cu doi fac patru. De câte ori nu s-au înșelat medicii!... Consider foarte probabil ca şi în cazul dumneavoastră să fie posibil. Dar chiar şi dacă presupunem că aici avem siguranţă absolută, credeţi că asta schimbă întru ceva situaţia? Uciderea embrionului anormal încetează de a fi ucidere de om? Dacă Dumnezeu îngăduie o astfel de încercare, o veţi vedea ca inclusă în planul Său pentru mântuirea dumneavoastră. Veţi ridica fără murmur crucea dumneavoastră şi veţi primi cunună. Aţi luat aminte!? Dacă Dumnezeu socoteşte că trebuie să ridicaţi o astfel de cruce, o veţi ridica neapărat! Veţi ridica o alta, asemănătoare. Şi pe aceea o veţi ridica de nevoie, însă pe aceasta o veţi ridica cu voia dumneavoastră, lucru ce va avea mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Poate Dumnezeu va îngădui să ridicaţi o cruce mai grea decât aceasta, pe care căutaţi să o evitaţi. Ţineţi-vă copilul. Ţineţi-l cu tot sufletul dumneavoastră. Mai presus de medici există Dumnezeu... Aveţi şi un alt copil?

– Am un băieţel de 2 ani şi jumătate.

– Dacă acesta cade şi se loveşte, sau îl loveşte maşina şi va rămâne cu desăvârşire invalid, îl veţi omorî?

– Nu, Părinte! Să-mi omor copilul meu?

– Dar cel pe care îl aveţi în pântece nu este de asemenea copilul dumneavoastră? Deoarece pe acesta încă nu l-aţi văzut, nu l-aţi alăptat, nu l-aţi mângâiat, nu l-aţi strâns în braţe, încetează să fie copilul dumneavoastră? De ce pe acesta îl omorâţi pentru simpla eventualitate că se va naşte anormal, în timp ce pe celălalt îl veţi ţine chiar dacă va deveni cu adevărat anormal?...

După scurgerea a circa şase luni, timp în care eu uitasem cu desăvârşire întâmplarea, primesc un telefon de la doamna sus-zisă, ce era la clinică, unde cu puţin timp înainte născuse:

– Părinte, am născut un băieţel foarte sănătos şi complet teafăr. Când îl văd şi cuget că puţin a lipsit ca acest copilaş să fie aruncat la canal de mine, mama lui, aproape că înnebunesc. Din ce m-a izbăvit Dumnezeu!...

(Arhimandrit Epifanie Teodoropulos, Familiei ortodoxe, cu smerită dragoste, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 94-97)