Nu numai călugării, ci toţi credincioşii trebuie să fie candidaţi la înălţarea la cer; toţi credincioşii trebuie să fie candidaţi la rai. Numai că cei care duc o viaţă obişnuită şi cu îndatoririle sociale câte sunt şi cu îndatoririle de familie nu pot să realizeze libertatea aceasta de a se gândi atât de mult la rai, cum se gândesc călugării, dar toţi suntem chemaţi la desăvârşirea creştină. Şi toţi trebuie să năzuim în ţara lui Lerui Ler un colţ de cer, cum zice Nichifor Crainic: „În ţara lui Leru-i Ler / Năzuiesc spre-un colţ de cer”.

Fiecare dintre noi trebuie să avem în vedere cerul, numai că deosebirea dintre cei care nu sunt călugări şi cei care sunt călugări este următoarea: cei care nu sunt călugări pot trăi pe pământ cu gândul la cer, le ajunge atâta, pe când cei care sunt în mănăstire ar trebui să trăiască pe pământ ca în cer. Şi dacă fac lucrul acesta şi se silesc să-l facă şi ştiu cum să se angajeze în lucrarea aceasta, nu se poate să nu se simtă aproape de rai, în „tinda raiului”. Tinda, la noi în Ardeal este camera de intrare în celelalte camere din casă, adică un hol. Dacă este tinda raiului, mănăstirea este şi „casa lui Dumnezeu”. Nu se poate să fii în „tinda raiului” şi să nu fii într-o casă a lui Dumnezeu. Toată mănăstirea este un loc, o casă, un aşezământ al lui Dumnezeu. Şi mai este mănăstirea „poarta cerului”. E cumva la confluenţa dintre cer şi pământ. E „poarta cerului” în înţelesul că pe acolo intră cei din mănăstire în cer.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, Cluj, 1997, pp. 11-12)