Poţi să fii un mare ascultător şi un mare milostiv, la urma urmei. Dar totul să se facă cu o prezenţă a dragostei, în tot ce facem. Că dacă ţi-e dragă ascultarea şi porunca pe care ţi-o dă Hristos, sigur că eşti pe drumul cel bun.

Era un frate care se uita, în biserică fiind, în Sfântul Altar, la chivot, unde ştia că-i Hristos. Şi nu-şi lua ochii de acolo deloc, deloc, cu ideea fixă şi până acum normală: ştia că este Hristos acolo şi-i era drag. Cum să se uite el în altă parte? Nu era citeţ, nu era cântăreţ, dar nici n-auzea altceva, decât se uita acolo încontinuu. îi venea un gând: „Mai uită-te şi tu la stânga, la dreapta, ăla a zis, ăla a cântat, nu-ştiu-ce". „Nu, dar cum să întrerup eu?" Asta era ceea ce de fapt îl ţinea pe el. Apoi s-a terminat slujba, s-a terminat Sfânta Liturghie, s-a terminat tot, şi-au ieşit toţi. Şi el cum să iasă, cum să-şi întrerupă privirea de la Mântuitorul? Şi, stând el aşa singur în biserică, trecut economul, şi uşa fiind deschisă: „A, frate, ia treci la ascultare!" Ştia că se terminase slujba. Şi acum Ion s-a gândit - acum e acum! - , şi a zis aşa: «Doamne, du-Te de la mine. Lasă-mă să plec, că aşa cere ascultarea!" El a intuit. Mântuitorul a zis: „Mă iubeşti tu aşa de mult? Să văd dacă mă şi asculţi!" Şi prin cine? Prin cei prin care este tot acelaşi Hristos în ei. Şi atunci Hristos nu mai era aici, ci era acolo unde era porunca!

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 2, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 39-40)