Monahul trebuie foarte mult să se păzească de râvna trupească şi sufletească, ce se înfăţişează la arătare ca evlavioasă, iar de fapt este nesocotită şi stricătoare de suflet. Oamenii din lume şi mulţi dintre cei ce duc viaţă monahicească, datorită neştiinţei lor, laudă mult o asemenea râvnă, nepricepând că izvoarele ei sunt părerea de sine şi trufia. Această râvnă ei o preamăresc ca râvnă pentru credinţă, pentru evlavie, pentru Biserică, pentru Dumnezeu. Ea constă în osândirea şi acuzarea mai mult sau mai puţin aspră a celorlalţi, pentru greşelile lor în privinţa moralei şi pentru cele împotriva bunei orânduieli şi întocmiri bisericeşti.

Amăgiţi fiind de o falsă concepţie despre râvnă, râvnitorii lipsiţi de înţelepciune socot că, lăsându-se în voia acestei râvne urmează Sfinţilor Părinţi şi sfinţilor mucenici, uitând că ei - râvnitorii - nu sunt sfinţi, ci păcătoşi.

(Sfântul Ignatie Briancininov, Despre înșelare, Editura Sophia, Egumenița, 2010, p. 12)