Traducerea Bibliei în limba slavonă

Articole teologice

Traducerea Bibliei în limba slavonă

Ca instrument de cultură, „paleoslava” a avut o arie largă de răspândire, cuprinzând Marea Moravie (teritoriul actual al Cehiei şi al Slovaciei), Bulgaria veche, Serbia, Croaţia şi Rusia veche, fiind ulterior utilizată ca limbă liturgică chiar și în ţări neslave, precum Ţările Române şi Lituania. Devenită cu timpul o limbă moartă, „slavona veche” rămâne până astăzi limba liturgică oficială a Bisericilor ortodoxe din Rusia, Bielorusia, Ucraina, Serbia, Bulgaria, Macedonia, Cehia şi Polonia.

Slavona veche sau paleoslava

„Slavona veche” sau „paleoslava” desemnează, în genere, limba vorbită de populaţiile care făceau parte din marea familie a popoarelor slave. Este posibil ca la început să fi existat o limbă comună a acestor populaţii care apoi a dat naştere la diversele limbi şi dialecte slave mai mult sau mai puţin diferite între ele. În orice caz, „slavona veche” sau „paleoslava” nu trebuie considerată „mama” limbilor slave actuale, ci o „soră” a acestora. În timpul Sf. Chiril şi Metodie, consideraţi „apostolii slavilor”, această limbă era vorbită de populaţiile slave din împrejurimile Salonicului şi Bizanţului. După misiunea Sf. Chiril şi Metodie ea va fi adoptată ca limbă literară de marea majoritate a popoarelor slave.

Ca instrument de cultură, „paleoslava” a avut o arie largă de răspândire, cuprinzând Marea Moravie (teritoriul actual al Cehiei şi al Slovaciei), Bulgaria veche, Serbia, Croaţia şi Rusia veche, fiind ulterior utilizată ca limbă liturgică chiar și în ţări neslave, precum Ţările Române şi Lituania. Devenită cu timpul o limbă moartă, „slavona veche” rămâne până astăzi limba liturgică oficială a Bisericilor ortodoxe din Rusia, Bielorusia, Ucraina, Serbia, Bulgaria, Macedonia, Cehia şi Polonia.

 

Activitatea misionară a Sf. Chiril şi Metodie

Începutul traducerii Bibliei în limba slavonă este legată de activitatea misionară a fraţilor Chiril (827-869) şi Metodie (825-885). Originari din oraşul Salonic (în nordul Greciei, pe ţărmul Marii Egee), ei îndeplinesc, începând cu anii 862-863, o importantă operă de evanghelizare în Marea Moravie. În lupta împotriva expansiunii francilor, exercitată prin misionarii latini, Rostislav, cneazul Marii Moravii (un vast imperiu fondat în 846 şi care se întindea din Dalmaţia până la Polonia), cere împăratului bizantin Mihail al III-lea (842-867) să-i trimită cărturari care să propovăduiască învăţătura creştină în limba slavă, limba poporului său. Desemnaţi de Mihail al III-lea, cei doi fraţi se îndreaptă în 862 spre Moravia unde ajung probabil cu o parte din cărţile liturgice traduse în limba slavonă vorbită în zona Salonicului. În decurs de mai puţin de patru ani, cât stau în Moravia, ei traduc Liturghia, Evanghelia, Apostolul, părţi din Psaltire şi alte cărţi bisericeşti.

Această perioadă este marcată şi de numeroase conflicte cu misionarii latini. Cum teritoriul în care îşi desfăşurau activitatea era în jurisdicţia papei, Chiril şi Metodie sunt chemaţi la Roma de papa Nicolae I (858-867) pentru a răspunde acuzaţiilor ce li se aduceau. Între timp papa Nicolae I moare, iar scaunul pontifical este preluat de Adrian al II-lea (867-872). La sfârşitul anului 867, Chiril şi Metodie ajung la Roma unde sunt primiţi de noul papă căruia îi aduc în dar moaştele Sf. Clement Romanul. Convins de importanţa misiunii celor doi fraţi, papa Adrian aprobă folosirea limbii slavone în cult şi le permite să-şi continue activitatea. Chiril se îmbolnăveşte şi moare la Roma în 869, fiind îngropat în Biserica Sf. Clement. Metodie este hirotonit episcop de Panonia şi Moravia şi numit legat al papei pentru naţiunile slave. Cu toate acestea, la întoarcerea sa în Moravia în 870, Metodie a trebuit să înfrunte singur contestaţiile clerului franc asupra întinderii jurisdicţiei sale şi a validităţii liturghiei în limba slavonă. Condamnat de episcopii franci la sinodul de la Ratisbona, Metodie este demis şi întemniţat. După trei ani, papa Ioan al VIII-lea (872-882) îl eliberează şi-l reinstalează arhiepiscop de Moravia, cu condiţia să nu mai liturghisească în limba slavă, ci numai să predice. În 880, același papa aprobă prin bula Industriae tuae, adresată principelui Sveatopluk al Moraviei (871-894), folosirea slavonei la liturghie şi la citirea textelor traduse din Noul şi Vechiul Testament, cu amendamentul că întâi să se citească Evanghelia în latină şi apoi în slavonă. Metodie moare în 885, iar liturghia slavonă este condamnată de papa Ştefan al V-lea (885-891).

Imediat după moartea lui Metodie, ca urmare a confruntărilor cu misionarii latini sprijiniţi de Roma, ucenicii săi sunt nevoiţi să se retragă în Macedonia şi Bulgaria unde sunt primiţi de cneazul Boris-Mihail (852-888). În perioada imediat următoare aceştia continuă munca de traducere din greacă în slavonă a cărţilor religioase şi de copiere a celor deja traduse.

Potrivit mărturiilor biografice, în epoca chirilo-metodiană (anii 863-885) au fost traduse din greacă în „paleoslavă” aproape toate cărţile Bibliei, excepţie făcând cărţile Macabei. Majoritatea specialiştilor preferă astăzi să le atribuie doar traducerea principalelor texte biblice utilizate în cadrul slujbelor liturgice: Evanghelia, Apostolul şi Psaltirea. Traducerea completă a celorlalte cărţi ale Sfintei Scripturi n-avea să se termine decât în Bulgaria prin osteneala ucenicilor.

 

Alfabetul „glagolitic” şi „chirilic”

Primele texte slave traduse de Chiril şi Metodie şi de ucenicii acestora începând din a doua jumătate a secolului al IX-lea nu s-au păstrat în original, ci doar în copii ulterioare. Cele mai vechi manuscrise slave, datate de la sfârşitul secolului al X-lea şi mai ales din secolul al XI-lea, sunt scrise în două alfabete: „glagolitic” şi „chirilic”.

Alfabetul „glagolitic” a fost introdus în Marea Moravie de Chiril şi Metodie în scopul notării corecte a sunetelor din limba vorbită de populaţia din această regiune. Denumirea sa este însă destul de nouă şi vine de la termenul glagoljati care în limba sârbo-croată înseamnă „a vorbi” sau „a rosti” (în slavonă). În Croaţia, preoţii catolici care slujeau liturghia în limba slavonă veche erau numiţi „glagoljaši”. Cele mai vechi manuscrise biblice în alfabet „glagolitic” sunt: Tetraevanghelul de la Zograf, Tetraevanghelul de la Mănăstirea Sf. Maria, Evangheliarul lui Assemani, Psaltirea de la Sinai.

Denumirea celui de-al doilea alfabet este legată de numele Sf. Chiril. Contrar a ceea ce putem crede, alfabetul „chirilic” nu este o invenţie a sa, ci o adaptare a celui glagolitic. El este atribuit episcopului Clement de Ohrida (840-916), ucenic al sfinţilor Chiril şi Metodie, care a elaborat un alfabet mult mai simplu decât glagoliticul original. Cele mai vechi manuscrise biblice în „chirilic” sunt: Evangheliarul lui Sava, Apostolul de la Enina, Evangheliarul de la Reims, Evangheliarul din Ostromir.

Slavii occidentali au rămas fideli alfabetului „glagolitic” şi liturghiei slave în ciuda deciziilor defavorabile a sinoadele locale de la Split din anii 925 şi 1061. Pentru conservarea cărţilor liturgice scrise în alfabetul glagolitic şi a liturgisirii în limba poporului, preoţii croaţi nu au ezitat să atribuie alfabetul Fericitului Ieronim de Stridon. Astfel, în 1248 papa Inochentie al IV-lea (1243-1254) autorizează liturghia în slavonă şi folosirea alfabetului „glagolitic” motivând că acesta „există din epoca lui Ieronim”. Slavii răsăriteni, începând din secolul al XIII-lea, abandonează alfabetul „glagolitic” în favoarea celui chirilic. Simplificat în 1708 de ţarului Petru cel Mare (1772-1725), el stă la originea actualului alfabet rus, bielorus, ucrainian, bulgar, sârb şi macedonian.

Între cele două alfabete există o serie de asemănări care au condus pe cercetători la ipoteza unei origini apropiate: alfabetul „glagolitic” provine din alfabetul minuscul grecesc completat cu câteva semne de origine orientală, în timp ce cel „chirilic” are ca model alfabetul uncial grecesc considerat mult mai nobil pentru scrierea textelor liturgice.

 

Biblia Mitropolitului Ghenadie de Novgorod (1499)

Cărţile Scripturii în „paleoslavă” au fost traduse şi reunite pentru prima dată într-un singur volum la sfârşitul secolului al XV-lea în Biblia de Novgorod (1499). Înainte de această dată au existat probabil în Rusia traduceri ale tuturor cărţilor, dar care au dispărut după invazia tătarilor din secolul al XIII-lea. Cele mai vechi manuscriselor biblice păstrate din epoca premongolă provin din Rusia de Nord-Vest şi conţin textul Evangheliilor: Evangheliarul lui Mstislav (1117), Evangheliarul de Galitci (1144), Evangheliarul lui Dobrilov (1164).

Apariţia primului manuscris complet al Bibliei slavone este motivată de lupta Bisericii împotriva mişcării novgorodo-moscovite a „iudaizanţilor”. Apărută la începutul anului 1470 la Novgorod, secta cunoaşte la doar un deceniu o largă răspândire printre demnitarii şi clericii din Moscova. Alături de învăţăturile eretice – contestarea dogmei Sf. Treimi, a cultului Maicii Domnului, a cinstirii sfinţilor şi icoanelor, nerecunoaşterea ierarhiei, practica astrologiei şi magiei –, „iudaizanţii” exprimau unele rezerve privind traducerea textului biblic. În acest context, preotul Ivan Cherny († 1490) din Moscova corectează, folosindu-se de alte manuscrise slave, un codex de la sfârşitul secolului al XIV-lea sau începutul secolului al XV-lea ce conţinea cărţile Iosua, Judecători, Rut şi Estera. Cherny se foloseşte apoi de codex pentru corectarea cărţilor biblice din manuscrisul Cronicei ruse de la Lavra Sf. Treime din Moscova.

Tot în această perioadă se realizează şi o revizuire a traducerii Pentateuhului pe baza textului ebraic (TM). Textul revizuit conţinea glose marginale şi era împărţit în 52 parašôth (secţiuni sau pericope liturgice citite sâmbăta la sinagogă) care corespundeau celor 52 de săptămâni din timpul anului liturgic: 12 la Facerea, 10 la Ieşirea (TM conţine 11), 10 la Leviticul; 10 Numerii (TM conţine 11); 10 pentru Deuteronomul. Revizuirea este atribuită lui Teodor, un evreu din Rutenia convertit la creştinism de Mitropolitului Zosima al Moscovei (1448-1461). Textul Pentateuhului revizuit nu a influenţat direct Biblia din 1499, glosele ebraice regăsindu-se doar în Bibliile din 1581 şi 1663. Totuşi traducătorii Bibliei de la Novgorod cunoşteau această revizuire: a patra prefaţă conţine o listă a celor 52 parašôth care figurează apoi în textul Pentateuhului.

În 1484, la alegerea sa în scaunul mitropolitan de Novgorod (1484-1504), Ghenadie nu găseşte în manuscrisele slavone pe care le avea la dispoziţie toate cărţile Bibliei. În lupta împotriva „iudaizanţilor”, el decide să reunească textele existente şi să traducă pe cele care lipseau pentru a pune la dispoziţia clerului un codex complet al Bibliei. Proiectul avea să dureze mai bine de şapte ani şi este opera uni grup de cărturari conduşi de arhidiaconul Gherasimov Popovka. Printre traducători se remarcă Dmitri Gherasimov şi Vlas Ignatov, la care se adaugă Veniamin, un călugăr dominican de origine croată sau cehă – „slav din naştere şi latin de credinţă” (G. Florovsky, Les voies de la théologie russe, p. 20) –, ajuns la Novgorod în anul 1490.

Prima etapă a proiectului a constat în colectarea tuturor manuscriselor biblice disponibile. Textul slavon a fost apoi comparat cu cel latin din Vulgata, după care erau modificate frazele obscure şi expresiile arhaice. În caz de lacună parţială sau totală, textul slavon era completat sau tradus integral după Vulgata. În plus, ordinea cărţilor şi împărţirea lor în capitole, precum şi numărul cărţilor „deuterocanonice” ale Vechiului Testament, corespundeau Vulgatei.

Principala ediţie latină utilizată de traducători a fost Vulgata tipărită în patru volume la Nürnberg în 1487 de Anton Koberger. O altă ediţie este cea publicată la Basel în 1487 de Nicolaus Kesler sau o reeditare a acesteia la Basel în 1491. Ediţiilor latine se adaugă două Biblii germane tipărite de Heinrich Quentel la Köln în 1478, din care au fost împrumutate titlurile pericopelor. Tot după textul german, Dmitri Gherasimov a tradus a treia prefaţă ce conţinea lista celor 75 cărţi ale Bibliei, urmată de o explicaţie privind împărţirea textului în pericope. Unele expresii şi cuvinte de origine cehă arată că traducători au avut la dispoziţia lor fie ediţia princeps a traducerii cehe a Vulgatei publicată la Praga în 1488 sau a doua ediţie apărută la Kuttenberg în 1489.

Textul final al Bibliei lui Ghenadie era însoţit de comentarii luate din lucrarea teologului franciscan Nicola de Lyra, Postilla litteralis et moralis in Vetus et Novum Testamentum, publicată pentru prima dată la Nürnberg în 1493. Comentariile includeau de asemenea părţi din Additiones ad Postillam magistri Nicolai de Lyra a episcopului Paul de Sancta Maria, din Defensorium Postillae Nicolai de Lyra contra Paulum Burgensem de Matthias Doering şi din Postillae super prologos S. Hieronymi de William Brito. Unele cărţi profetice ale Vechiului Testament (Isaia, Plângeri, Iezechiel, Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie) cuprind scurte introduceri luate din comentariile Fericitului Teodoret al Cirului.

Deşi este greu de stabilit originea, numărul şi conţinutul manuscriselor slavone care circulau în Rusia înainte de secolul al XVI-lea şi care au stat la baza Bibliei din 1499, specialiştii propun totuşi următoarea clasificare:

  • Pentru NT se pot admite cel puţin patru surse:

(1) traduceri ale Sf. Chiril şi Metodie din secolul al IX-lea, conţinând părţi din Evanghelii, Apostol şi Apocalipsă, şi care au fost mai târziu completate de traducători anonimi;

(2) traduceri realizate între secolele al XII-lea şi al XIII-lea în Rusia;

(3) traducerea Noului Testament făcută de Alexei, mitropolitul Kievului şi a toată Rusia (1354-1378), în jurul anului 1355;

(4) o ediţie a Evangheliei de la Moscova din secolul al XV-lea bazată pe texte slave revizuite ce proveneau din Bulgaria şi Serbia.

  • Pentru Vechiul Testament se pot considera de asemenea patru surse:

(1) vechi manuscrise conţinând traduceri din timpul Sf. Chiril şi Metodie sau a ucenicilor lor: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Iosua, Judecătorii, Rut, 1-4 Regilor, Iov, Psalmi, Pilde, Ecclesiastul, Siracide, Sofonie, Agheu, Zaharia şi Maleahi;

(2) cărţi profetice traduse în Bulgaria în timpul ţarului Simeon (893-927) şi transmise în mare parte în cărţile liturgice sau comentariile patristice: Isaia, părţi din Ieremia, Plângeri, Baruh, Epistola lui Ieremia, Iezechiel, Daniel, cei 12 Profeţi mici;

(3) două cărţile traduse în Rusia: Estera tradusă între secolele al XI-lea şi al XIII-lea după un original ebraic sau un texte grec apropiat celui ebraic, Cântarea Cântărilor apărută în secolul al XII-lea într-o versiune prescurtată însoţită de comentarii patristice;

(4) texte şi cărţi traduse din Vulgata: lacunele din Ieremia (1,9-10; 1,18–2,1; 2,13–25,14; 46,1–52,3) şi Estera (pasajele specifice textului grec al Septuagintei și absente din textul masoretic, așezate în Vulgata la capitolele 10,4–16,24), 1-2 Paralipomena (1-2 Cronici), Ezdra, Neemia (2 Ezdra), 3 Ezdra, 4 Ezdra, Tobit, Iudit, Înţelepciunea lui Solomon, 1-2 Macabei.

Absenţa cărţii 3 Macabeilor din Vechiul Testament se explică prin faptul că prima traducerea latină a textului grec apare în Vulgata tipărită la Lyon în 1532, în timp ce includerea cărţii 4 Ezdra prin prezenţa sa în ediţiile Vulgatei. Toate traducerile făcute după Vulgata sunt atribuite de specialiști călugărului dominican Veniamin.

Primul codex complet al Bibliei slavone (Gennadievskaia Biblia) conţinea 986 pagini şi a fost copiat în 50 exemplare. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Evangheliile, Faptele Apostolilor, Epistolele şi părţi ale Psaltirii au fost deseori tipărite la Lvov şi Vilnius. În 1564, Ivan Fedorov tipăreşte la Moscova un Apostol, prima carte tipărită în Rusia, în care completează lacunele din textul slavon cu versete luate din Bibliile latine, germane şi cehe.

 

Psalmii cu comentarii a lui Maxim Grecul (1521)

La numai un deceniu după apariţia Bibliei lui Ghenadie, multe erori încep să se strecoare în manuscrisele biblice. La începutul secolului al XVI-lea asistăm la o primă încercare de revizuire a textului biblic, în special din cărţile liturgice. La cererea cneazului Vasile al III-lea (1479-1533), în 1518-1519 ajunge la Moscova Maxim Grecul care va fi însărcinat cu corectarea cărţilor liturgice şi uniformizarea ritualului potrivit manuscriselor greceşti. Călugăr la Mănăstirea Vatoped din Muntele Athos, Maxim (pe numele de mirean Mihail Trivolis), era un mare savant grec care studiase timp de zece ani filosofia şi filologia în Italia.

în 1521, după un an şi jumătate de muncă, Maxim, care nu cunoştea limba slavonă, realizează cu ajutorul lui D. Gherasimov şi V. Ignatov o nouă traducere a Psalmilor în care pasajele dificile erau însoţite de comentarii. După traducerea altor texte biblice (Estera, 4 Macabei) şi comentarii patristice (Comentariile Sf. Ioan Gură de Aur), Maxim îşi exprimă dorinţa de a se întoarce în Muntele Athos. Cneazul Vasile al III-lea îl reţine şi-i cere să continue revizuirea cărţilor liturgice. Corectările aduse de Maxim stârnesc controverse în sânul ierarhilor ruşi şi în 1525 el este condamnat de erezie la sinodul de la Moscova. Timp de 30 de ani, Maxim este întemniţat în diferite mănăstiri până la moartea sa în 1556. În 1565, I. Fedorov publică o nouă ediţie a Psalmilor cu comentarii a lui Maxim Grecul revizuită din punct de vedere stilistic şi lexical.

 

Biblia de la Ostrog (1581)

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în urma unirii de la Lublin (1569), apar în Lituania-Polonia centre de tipar şi de cultură slavă prin care populaţia ortodoxă ruteană încerca să rivalizeze cu educaţia oferită de colegiile iezuite. Această mişcare culturală a beneficiat nu doar de sprijinul negustorilor şi meşteşugarilor ruteni, dar şi de cel al nobilimii. Un rol important revine prinţului Constantin Ostrogski (1526-1608), membrul unei ilustre familii rutene. Ostrogski transformă în 1577 oraşul său Ostrog într-un adevărat centru de educaţie şi cultură slavă orientală cunoscut sub numele de „Academia din Ostrog”. El fondează de asemenea o tipografie unde aveau să apară mai multe lucrări în slavonă, printre care Biblia de la Ostrog, prima ediţie completă tipărită a Bibliei slavone.

Printre „iubitorii de înţelepciune” (G. Florovsky, Les voies de la théologie russe, p. 34) greci şi slavi care au activat la Ostrog, se număra Gherasim Smotriţchi, primul rector al Academiei şi colaboratorul principal în pregătirea Bibliei, Ivan Fedorov, cunoscutul tipograf rus, preotul Vasile Surazschi, autorul lucrării Despre o credinţă unită, publicată la Ostrog în 1583, preotul Damian Nalivako, parohul Bisericii Sf. Nicolae din Ostrog, şi Jan Liatos, cunoscut matematician şi astronom.

Cea mai importantă realizare a „Academiei din Ostrog” a fost tipărirea Bibliei în 1581. Operă a necesitat trei sau patru ani de muncă pentru realizarea căreia cărturarii din Ostrog s-au folosit de mai multe manuscrise, ediţii şi traduceri ale textului biblic. Încă din 1570, prinţul Constantin începe să procure din diferitele părţi ale Rusiei manuscrise conţinând cele mai bune traduceri slavone ale textului biblic. Din păcate, după cum el însuşi mărturisea în prima prefaţă a Bibliei, „dintre toate manuscrisele Vechiului Testament nu s-a găsit nici unul perfect”. El obţine în 1571 sau 1573 de la ţarul Ivan cel Groaznic (1530-1584) o copie a Bibliei lui Ghenadie. Pe lângă Biblia lui Ghenadie, Ostrogski aduce din Boemia, Balcani, Constantinopol şi „ţările latine”, cele mai bune copii ale Septuagintei disponibile în greacă sau slavonă. El a pus de asemenea la dispoziţia traducătorilor Biblia catolică cehă tradusă după Vulgata şi reeditată de Jiří Melantrich în 1570, Biblia poloneză a lui Leopolity tradusă de catolici după Vulgata şi publicată la Cracovia în 1561, Biblia poloneză a lui Radziwill tradusă de protestanţi după Textul masoretic şi publicată la Brest-Litovsk în 1563. Pentru textul originar grec, traducătorii s-au folosit de ediţia Aldină a Septuagintei publicată de Aldo Manuzio la Veneţia în 1518 şi de Biblia Poliglota Complutense realizată de cardinalul Ximens la Alcala între 1514-1517.

Potrivit informaţiilor din pagina de titlu, ediţia de la Ostrog s-a vrut o revizuire după Septuaginta a Bibliei Mitropolitului Ghenadie. În realitate, ea este o compilaţie de texte revizuite după Septuaginta şi Vulgata şi conţine o serie de modificări importante:

(1) cărţile 1-2 Paraliponema, Ezdra, Neemia (2 Ezdra), Înţelepciunea lui Solomon, 1-2 Macabei au fost confruntate cu textul Septuagintei şi corectate unde era necesar;

(2) Cântarea Cântărilor a fost retradusă integral din greacă;

(3) textul cărţii Estera este înlocuit cu traducerea lui Maxim Grecul făcută după Septuaginta;

(4) cartea 3 Macabei a fost tradusă şi inclusă acum pentru prima oară în Biblia slavonă;

(5) Pentateuhul conţine corectări şi glose preluate din manuscrisul slavon revizuit în secolul al XV-lea după Textul masoretic;

(6) cărţile Tobit, Iudita, 3-4 Ezdra, si părţi din Ieremia (1,9-10; 1,18–2,1; 2,13–25,14; 46,1–52,3), au fost revizuite după Vulgata;

(7) Rugăciunea lui Manase este preluată de Fedorov din Ceaslovul său şi adăugată la sfârşitul cărţii 2 Paraliponema conform ordinei din Vulgata;

(8) Faptele Apostolilor şi Epistolele reproduc textul și ordinea cărţilor din Apostolul publicat de Fedorov la Moscova în 1564 şi la Lvov în 1574;

(9) textul este însoţit de diverse note și pasaje explicative, cum ar fi introducerile la Evanghelii ale Sf. Teofilact al Bulgariei, iar la sfârșitul cărţii lista pericopelor evangelice pentru duminici şi sărbători.

În 1580 Fedorov tipăreşte într-un format mic „Noul Testament cu Psalmii”, iar în august 1581 întreaga Biblie în 1000 sau 1200 exemplare. Cele 76 cărţi sunt împărţite în capitole şi repartizate pe două coloane de 50 linii fiecare. Aceeaşi Biblie a fost retipărită la Ostrog în 1595. În 1614 apar doar Evangheliile la Moscova, iar în 1623 şi 1644 Noul Teatament la Vilnius şi respectiv Lvov.

 

Biblia de la Moscova (1663)

Această Biblie apare pe fondul încercării Rusiei de extindere a influenţei sale asupra populaţiei ortodoxe ucrainene, mai ales după revolta cazacilor din 1648 când Ucraina beneficia de o relativă autonomie politică. La sfârşitul secolului al XVII-lea, odată cu împărţirea statului polono-lituanian între vecinii săi mai puternici, teritoriul Ucrainei va fi însă înglobat Imperiului Rus. Ca urmare a diverselor corectări aduse textelor slave, între cărţile liturgice ucrainene şi ruse existau diferenţe importante. Cum cărţile tipărite în Polonia-Lituania se bucurat de o mare folosinţă în Rusia, în 1628 Sinodul Bisericii Ruse decretează ca ele să fie înlocuite cu ediţiile moscovite. Acestea erau corectate după un text grec considerat în mod greşit mai vechi sau mai original decât cel slavon. Cărturarii ruşi au observat că şi textul Bibliei de la Ostrog folosit în Ucraina era mult mai apropiat de textul grec decât cel al Bibliei lui Ghenadie. Se impunea așadar realizarea unei noi traduceri a Bibliei după textul Septuagintei, doar că la Moscova lipseau persoanele competente.

În 1648, ţarul Alexei Mihailovici (1645-1676) invită la Moscova doi erudiţi călugări, profesori la Colegiul din Kiev, Epifanie Slavineţki şi Arsenie Suchanovski, împreună cu câţiva editori din Kiev pentru a pregăti tipărirea unei noi Bibliei slavone. Într-un prim moment, cei implicaţi în proiect pregătesc o revizuire a Bibliei de la Ostrog, dar realizează repede că traducerea trebuia reluată în întregime. Din păcate acest lucru nu a fost posibil. Epifanie Slavineţki este cooptat de Patriarhului Nikon Minov (1652-1658) şi devine principalul său asistent în reforma de revizuire şi de publicare a cărţilor liturgice, reformă care a dus la schisma vechilor credincioşi din Biserica Rusă. În cadrul acestei reforme în 1653 apare Apostolul, în 1657 Evangheliarul, în 1658 Ceaslovul şi Psaltirea.

În 1663 este tipărită la Moscova prima ediţie a Bibliei slavone cu binecuvântarea Sinodului Bisericii Ruse. În afară de unele modificări minore (revizuirea Psalmilor după textul grec; prefaţarea Psalmilor cu „Scrisoarea către Marcelinus” a Sf. Atanasie al Alexandriei tradusă de Epifanie Slavineţki; comma ioaneum tradusă în 1 Ioan 5,7-8; indicarea pasajelor paralele; corectarea textului din punct de vedere ortografic; înlocuirea cuvintelor arhaice şi neclare), Biblia din 1663 este o reeditare a celei de la Ostrog. Tipărită în 2412 exemplare, ediţia se prezintă sub o forma grafică de înaltă calitate.

În 1674, ţarul Alexei cere, cu aprobarea Sinodului, lui Slavineţki să retraducă întreaga Biblie după textul original grec din Septuaginta imprimată la Frankfurt în 1597, din Poliglota lui Brian Walton de la Londra din 1654-1657, şi ediţia Sixtină a Septuagintei din 1587. Slavineţki, împreună cu alţi şase colaboratori, începe munca de traducere şi până la moartea sa, în 1675, termină doar Noul Testament.

Biblia de la Moscova, în slavonă Pervopečatnaja (prima a fi tipărită), se va impune nu doar în Biserica Ortodoxă Rusă. Din cauza anteriorităţii sale faţă de sinodul din 1666 la care sunt condamnaţi adversarii reformei Patriarhului Nikon, Biblia din 1663 rămâne până astăzi singura Biblie recunoscută de vechii credincioşi (rascolnici).

 

Epoca lui Petru cel Mare (1672-1725)

Domnia lui Petru cel Mare reprezintă un moment important atât pentru istoria şi cultura Rusiei, cât şi pentru viaţa Bisericii ortodoxe. În noul context cultural, traducerea Bibliei în limba poporului era considerată de Petru cel Mare ca o provocare a epocii sale.

În 1712, Petru cel Mare emite un „ucaz” prin care ordonă crearea unei comisii însărcinate cu revizuirea completă a Bibliei din 1663 după textul Septuagintei. Potrivit decretului, din comisia de traducători, editori şi tipografi făceau parte ieromonahul Sofronie Leichoude, arhimandritul Teofilact Lopatinski, Teodor Polikarpov, Nicolae Semenov, călugării Teolog şi Iosif. Proiectul nu s-a bucurat de sprijinul ierarhilor şi clerului, aceştia amintindu-şi încă de ultima încercare de revizuire a Bibliei încheiată cu schisma din 1666. Comisia începe totuşi munca de traducere în anul 1713, iar după trei ani, la cei şase membri se vor adăuga Ioan Leichoude şi Athanasie Kondoide. Revizuirea întregii Biblii a necesitat zece ani, în 1723 manuscrisul final fiind depus spre aprobare Sinodului Bisericii Ruse.

În 1724 ţarul dispune ca modificările aduse Bibliei din 1663 să fie verificate și apoi introduse în text, iar pentru evitarea unei noi schisme, cere ca pasajele ce urmau să fie înlocuite să fie totuşi păstrate în glose marginale. În plus, textul final trebuia să-i fie prezentat spre aprobare. Printr-un alt decret din acelaşi an, Petru ordonă ca textul Psalmilor să rămână neschimbat, eventualele modificări urmând să fie plasate în glose marginale. Membrilor Sinodului le-au fost prezentate apoi diferite modele de tipărire a textului ce urmau a fi transmise ţarului pentru alegere. Din păcate, odată cu moartea lui Petru cel Mare în 1725, tipărirea Bibliei nu a fost posibilă. Abia la sfârşitul anului 1725, împărăteasa Ecaterina I (1725-1727), alege modelul de tipărire şi ordonă ca Lopatinski şi Kondoide să reverifice întreaga operă. Moartea Ecaterinei în 1727 duce la abandonarea proiectului.

Potrivit datelor conţinute în manuscrisul păstrat la biblioteca sinodală din Moscova, prima carte tradusă a fost Numerii în 1714, iar ultima Iudita în 1720, după care a urmat re-lecturarea întregii traduceri de către membrii comisiei. În ceea ce priveşte textul Septuagintei, traducătorii s-au folosit de Poliglotă de la Londra (1655-1657), editată de Brian Walton (includea pentru prima dată variante din codexul Alexandrinus), ediţia Aldină a Septuagintei (1518) publicată de Aldo Manuzio la Veneţia, ediţia Sixtină a Septuagintei (1587), la care se adaugă traducerea latină a ediţiei Sixtine (1588), publicată de Flaminio Nobili la Roma. Textul traducerii slavone este însoţit de citate patristice, inclusiv din Fericitul Augustin și Sfântul Ambrozie, fiind de asemenea luate în considerare și utilizate Commentaria in Scripturam Sacram de Cornelius a Lapido, Postilla litteralis et moralis in Vetus et Novum Testamentum de Nicola de Lyra și Synopsis criticorum aliorumque sacrae Scripturae interpretum de Matthew Poole.

Menţionăm de asemenea că în 1716 Petru cel Mare, în încercarea sa de modernizare a statului, ordonă pregătirea unei ediţii bilingve olandezo-rusă a Noului Testament menită să faciliteze supuşilor săi învăţarea limbii olandeze. Textul olandez al Bibliei States-General, publicat pentru prima dată la Leiden în 1637, este tipărit la Haga în 1717 în două volume pe coloana din stânga. Apoi, în 1718-1719 la Sankt Petersburg este tipărit pe coloana din dreapta textul slavon al ediţiei din 1663. Mulţumit de rezultat, Petru cel Mare dispune să fie tipărit în mod asemănător şi Vechiul Testament. Când cele patru volume în olandeză tipărite la Amsterdam în 1721 ajung la Sankt Petersburg în 1723 s-a descoperit că textul tradus din ebraică era în multe locuri în dezacord cu cel slavon. În 1724 ţarul Petru hotărăşte ca problema să fie rezolvată prin adăugarea unor glose care să indice diferenţele între cele două versiuni. Moartea ţarului în 1725 duce la abandonarea proiectului.

În această perioadă au fost imprimate unele texte ale Bibliei din 1663 însoţite sau nu de comentarii: Evangheliile comentate de Teofilact (Moscova, 1698), Psaltirea (Moscova, 1698), Noul Testament (Moscova, 1702), Noul Testament (Kiev, 1703), Evangheliile (Moscova, 1711), Noul Testament comentat (Cernigov, 1717), Psaltirea (Moscova, 1717). La acestea se adaugă două ediţii neliturgice ale Psalmilor: poetul Simeon Polotsky compune în 1680 o traducere versificată în slavonă, iar în 1683 Avraam Firsov traduce în rusă Psaltirea calvină din Biblia de la Brest-Litovsk (1563). Aceasta din urmă este prima traducere din Rusia a unui text biblic în limba vorbită de popor. În urma reacţiilor negative, patriarhul Ioachim Savelov (1674-1690) o va interzice credincioşilor.

 

Biblia Elisabetană (1750-51)

În 1735 Sinodul Bisericii Ruse reia ideea tipăririi unei noi Biblii şi se decide realizarea ei în capitala imperiului, la Sankt Petersburg, în Mănăstirea Alexander Nevsky sub directa supraveghere a arhiepiscopului Teofan Prokopovici. Pentru a nu pierde timpul cu verificarea şi aprobarea unei noi versiuni integrale, se preferă retipărirea Bibliei din 1663, indicându-se în glose marginale unde vechea traducerea se deosebeşte semnificativ de cea nouă. După moartea lui Teofan Prokopovici în 1736, arhimandritul Ştefan Kalinovski de la Mănăstirea Alexander Nevsky este numit în fruntea comisiei de revizuire şi tipărire a noii Biblii. În 1738 comisia îşi încetează activitatea. Ştefan Kalinovski nu era de acord cu folosirea Vulgatei pentru revizuirea anumitor cărţi (Tobit, Iudita, 3 Ezdra). În plus, faptul că între rânduri și în margine erau adăugate glose cu variantele de citire și corecturile efectuate, făceau ca textul să fie ilizibil sau indescifrabil. în speranţa găsirii unei soluţii, Kalinovski adresează mai multe rapoarte Sinodului, dar nu primeşte nici un răspuns. În 1739 el este hirotonit episcop de Pskov, iar revizuirea şi tipărirea Bibliei a fost abandonată.

În 1741 membrii Sinodului decid revizuirea Bibliei din 1663 pe baza textului Septuagintei imprimat în Biblia poliglotă de la Londra (1655-1657). Pentru buna desfăşurare a revizuirii se hotărăşte tipărirea ei la Academia din Moscova. În 1743 arhimandritul Tadeu Kokuilovici şi Chiril Florinski, rectorul Academiei din Moscova, au completat revizuirea textului şi l-au supus Sinodului pentru verificare şi aprobare. Din raportul revizorilor, reiese că textul Vechiului Testament era acum mai apropiat de cel din codexul Alexandrinus tipărit în Poliglota de la Londra. Cu toate acestea, revizorii nu au urmat meticulos textul Poliglotei. Ei au ţinut cont de asemenea de Poliglota Complutense (1514-1517) și ediţia Sixtină a Septuagintei (1587), atunci când acestea conțineau variante conforme cu textul slavon, indicând unde era necesar diferenţele cu cele din Alexandrinus. Pentru traducerea cărţilor Iudita, Tobit şi 3 Ezdra s-a folosit Septuaginta, iar pentru 4 Ezdra Vulgata, în timp ce Psalmii şi Noul Testament, din cauza desei lor citiri în biserică, nu au fost revizuite.

În faţa ritmului lent cu care Sinodul lucra la verificarea şi aprobarea noii Biblii, împărăteasa Elisabeta (1741-1761) a considerat necesar să intervină. Printr-un „ucaz” din februarie 1744, care explică necesitatea Bibliei, atât în biserică cât și în popor, împărăteasa Elisabeta ordonă ca „membrii Sinodului să se reunească în perioada Postului Mare de două ori pe zi, cu excepția duminicilor și sărbătorilor, pentru revizuirea textului biblic în vederea tipării lui înainte de Paşte”. O comisie este imediat formată din arhiepiscopul Ambrozie Iuşkevici de Novgorod, arhiepiscopul Iosif Volchanski de Moscova, episcopul Platon Malonovski de Sarai și arhimandriții Simion Todorski, Arsenie Mogilianski și Ilarion Grigorovici. În martie 1744 comisia raportează împărătesei că era imposibil să finalizeze revizuirea Bibliei din 1663 numai pe baza Septuagintei deoarece fragmentele traduse anterior din Vulgata nu se regăseau în textul grec. În aceste condiţii, Sinodul adoptată următorul principiu: dacă modificările propuse sunt conforme textului grec ele trebuiesc adoptate, în caz contrar, ele vor fi supuse spre aprobare Sinodului.

În 1745, sub presiunile crescânde ale împărătesei, Sinodul recomandă revizorilor să se limiteze doar la acele locuri unde existau contradicţii între noul text şi Biblia din 1663 sau care par să contrazică învăţătura ortodoxă. Iar pentru a facilita comunicarea cu Sinodul, în 1746 comisia de revizuire este transferată la Sankt Petersburg.

În 1747 reexaminarea finală a textului revine unei comisii formate din ieromonahii Iacov Bloniţchi, profesor la Academia din Moscova, Varlaam Liaşchevschi și Ghideon Slominski, profesori la Academia din Kiev. În 1748 Bloniţchi se retrage din comisie, Liaşchevschi și Slominski continuând singuri revizuirea până-n septembrie 1750. Pe lângă Poliglote, ei s-au folosit de versiunile Septuagintei publicate de Lambertus Bos (Franeker, 1709) şi Christian Reinecceius (Leipzig, 1730), codexul Alexandrinus editat de Ernst Grabe (Oxford, 1707-1720) şi retipărit de Johann Jakob Breitinger (Zürich, 1730-1732).

În decembrie 1751 au fost tipărite la Sankt Petersburg primele 600 exemplare ale noii Biblii, iar în aprilie 1752 încă 1200. Cunoscută sub numele de Biblia Elisabetană (Elizavetinskaia Bibliia), după numele împărătesei, textul este retipărit în 1756, 1757, 1759, 1872.

Biblia din 1751 comportă unele modificări importante în raport cu cea din 1663:

(1) Epistola lui Ieremia, tipărită conform Vulgatei la sfârşitul cărţii Baruh (capitolul 6), este acum publicată separat după cartea Plângerile lui Ieremia;

(2) 4 Ezdra nu mai urmează după 3 Ezdra ci la sfârşitul Vechiului Testament, după 3 Macabei;

(3) pentru prima oară este tradus în slavonă sfârşitul versetul 10 din Rugăciunea lui Manase („ci am pus urâciuni şi am înmulţit smintelile”);

(5) Psalmii şi Noul Testament sunt corectaţi ortografic şi gramatical, eventualele variante textuale indicate în glose;

(6) împărțirea textului în capitole este corectată şi se introduce pentru prima dată numerotarea versetelor;

(7) în introducere găsim o traducere slavonă la „Sinopsa Sfintei Scripturi” atribuită Sf. Atanasie al Alexandriei, o listă a pericopelor rânduite la sărbătorile fixe, cu dată schimbătoare şi diferite slujbe, un catalogul alfabetic cu nume proprii şi cuvinte netraduse în text cu explicaţia sensului.

Biblia Elisabetană, numită şi „Biblia sinodală” deoarece a fost tipărită cu binecuvântarea Sinodului Bisericii Ruse, constituie până astăzi textul oficial canonic și liturgic al Sfintei Scripturi din Biserica Ortodoxă Rusă. El este de asemenea textul liturgic oficial utilizat de Bisericile Ortodoxe din Ucraina, Bielorusia, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Cehia şi Polonia.

 

Traducerea sinodală a Bibliei (1876)

În 1852, Sinodul Bisericii Ruse decide traducerea Bibliei în limba rusă. Pentru realizarea ei, Sinodul numeşte o comisie formată din preoţii A.V. Gorski şi K.I. Nevostruiev, asistaţi de Filaret Drozdov, mitropolitul Moscovei. Sunt tipărite în 1860 Evangheliile, în 1862 întreg Noul Testament, iar în 1876 întreaga Biblie. Nu este o adaptare a textului slavon din Biblia din 1751, ci o traducere ştiinţifică bazată pe ediţiile critice disponibile la acea epocă, respectiv Textul masoretic pentru cărţile canonice ale Vechiului Testament, Septuaginta pentru cărţile „deuterocanonice”, Vulgata pentru 4 Ezdra, Textus Receptus pentru Noul Testament. Biblia din 1876, numită sinodal’nyi perevod (Traducerea sinodală), a primit binecuvântarea Sinodului pentru uzul academic și individual al credincioşilor, dar nu şi liturgic. Toate ediţiile sinodale care au urmat în 1882, 1907, 1917… şi până-n prezent sunt tipărite pe baza acestei versiuni cu diferite revizuiri aduse textului. Traducerea sinodală a Bibliei ruse din 1876 va fi tradusă în 1901 în limba bulgară.

 

Bibliografie:

Alexeev, Anatoly, „Masoretic Text in Russia”, în: S. Crisp, M. Jinbachian (ed.), Text, theology and translation: Essays in honour of Jan de Waard, UBS 2004, pp. 13-30.

Bryner, Erich, „Bible Translations in Russia”, în: The Bible Translator XXV(1974), pp. 318-331.

Cann, Kathleen, „Bible Societies in Russia and the Soviet Union: 1806-1988”, în: The Walls Get Broken Down. Bible Society Work in Central and Eastern Europe and the Former Soviet Union, Bulletin UBS 166/167 (1993), pp. 5-23.

Cooper, R. Henry, Slavic Scriptures: The Formation of the Church Slavonic Version of the Holy Bible, Fairleigh Dickinson University Press, Madison, 2003.

De Proyart, Jacqueline, „La Bible slave”, în: J.-R. Armogathe (ed.), Le Grand Siècle et la Bible, Bible de tous les Temps 6, Beauchesne, Paris 1989, pp. 383-422.

Desnitsky, S. Andrei, „The Septuagint as a Base Text for Bible Translations in Russia”, în: The Bible Translator 56 (2005), pp. 245-252.

Doudelet, Alban, „Orthodoxie et Bible”, în: Dictionnaire Encyclopédique de la Bible, realizat de Centre Informatique et Bible Abbaye de Maredsous, Brespols, Belgia, 2002, pp. 939-952.

Florovsky, Georges, Les voies de la théologie russe, traducere din engleză şi note J.-L. Palierne, L’Age d’Homme, Lausanne, 2001.

Krause, Wemer, „Die Bibel in Russland”, în: Kirche im Osten I (1958), pp. 11- 23.

Negrov, Alexander, Biblical Interpretation in the Russian Orthodox Church: A Historical and Hermeneutical Perspective, Beiträge zur historischen Theologie 130, Mohr Siebeck, Tübungen, 2008.

Sedlàcek, Jaroslaus, „Slaves (Versions) de la Bible”, în: F. Vigouroux, Dictionnaire de la Bible, V, Letouzey et Ané, Paris, 1912, pp. 1800-1808.

Thomson, J. Francis, „The Slavonic Translation of the Old Testament”, în: J. Krašovec, ed., Interpretation of the Bible, Sheffield Academic Press, Ljubljana–Sheffield 1998, pp. 605-920.