Perioada Postului Mare este cadențată de scurta rugăciune «Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă», strigătul sufletului către Dumnezeu cu care ne obișnuim îndeosebi în slujba Canonului celui Mare încă din prima săptămână a Păresimilor, dar reînnoit și în Utrenia zilei de Joi în cea de-a cincea săptămână a Sfântului și Marelui Post. Această slujbă, care se săvârșește potrivit rânduielii – păstrată încă în unele mănăstiri – începând cu ora 22, dar în practica parohială, datorită lungimii ei, la ore mai accesibile credincioșilor ce încearcă să urmeze Domnului, slujind și în cetate, are ca element central citirea întregului Canon compus de Sfântul Andrei, episcopul Cretei, canon care în prima săptămână a Postului este citit în patru seri în rânduiala Pavecerniței Mari.

Opera imnografică a Sfântului Andrei Criteanul a stârnit dintotdeauna interesul, atât al oamenilor duhovnicești, dornici să stoarcă din aceasta seva dătătoare de viață revărsată în lacrimi de pocăință, cât și al teologilor, uimiți de măiestria literară, arta poetică și prospețimea interpretării Scripturii ce se găsește în troparele acesteia. 

Prin înălțimea expresiei sale imnografice și prin dimensiunea nemaiîntâlnită a creațiilor sale, dacă ar fi să le încadrăm în tipologia speciei literare – Canonul cel Mare numără 250 de tropare, în timp ce cele mai multe canoane au între 30 și 40 de tropare –, Sfântul Andrei Criteanul reprezintă pentru majoritatea scriitorilor de canoane imaginea piscului pe care nimeni nu îndrăznește măcar să gândească a-l cuceri. Istoria imnografiei bizantine ține însă să ne contrazică, prin intrarea în scenă a unui temerar monah imnograf ce s-a dorit un imitator al „părintelui canoanelor” (termenul „imitator” trebuie înțeles din perspectiva anticului principiu estetic „μίμησις”/„imitatio” și dezbrăcat de conotațiile negative ale obsesiei originalității).

Este vorba de monahul Nicolae Kataskepenul, viețuitor în secolul al XII-lea în mănăstirea Kataskepe, situată pe malul european al Bosforului, în zona nordică, aproape de malul Mării Negre. Nu se știu multe lucruri despre monahul Nicolae, iar cele pe care le știm – informații oferite de el în scrierea închinată vieții părintelui său duhovnicesc, Sfântul Chiril Fileotul – nu pot fi exact datate. În afară de această scriere și alte două epistole, opera monahului Nicolae este exclusiv imnografică, cuprinzând un Canon catanictic (de străpungere [a inimii]) către Domnul nostru Iisus Hristos, două canoane închinate Maicii Domnului, Stihiri alfabetice intercalate cu ale Sfântului Simeon Metafrastul, Stihiri alfabetice catanictice (de străpungere [a inimii]) către Domnul nostru Iisus Hristos. Dintre cele enunțate, creațiile imnografice care ne interesează sunt prima și ultima, întrucât Canonul și stihirile catanictice, prin dimensiuni și abordare, dezvăluie faptul că modelul pe care Nicolae Kataskepenul l-a avut în privința imnografiei a fost, nimeni altul, decât „părintele canoanelor”. 

La cinci secole de acesta, monahul Nicolae va încerca să dăruiască imnografiei ortodoxe un nou Canon Mare (mult mai voluminos decât cel al Sfântului Andrei) si 24 de stihiri alfabetice de străpungere [a inimii] (catanictice), întocmai ca cele pe care le compusese Sfântul Andrei – incorporate în Vecernia unită cu Liturghia Darurilor mai înainte sfințite din Joia săptămânii a cincea din Postul Mare, zi în care se citește integral și Canonul arhiepiscopului Cretei –, îmbibate în cuvintele Scripturii, prin care încearcă să înmoaie sufletul spre pocăință.

Cele 24 de stihiri alfabetice (după numărul literelor alfabetului grecesc pe care îl putem citi în acrostihul stihirilor) reiau fiecare ultimele două versuri ale tiparului metrico-melodic folosit și de Sfântul Andrei în compunerea stihirilor sale alfabetice, Kύριε πρὶν εἰς τέλος ἀπόλωμαι, σῶσόν με (Doamne, la sfârșit, înainte de a muri, mântuiește-mă!), devenind un fel de refren, o cadențare picurată pe piatra inimii pentru a o străpunge prin perseverență, dacă este să dăm acest sens, străpungere a inimii, titlului acestor stihiri. Că monahul Nicolae nu s-a avântat în imitarea Sfântului Andrei fără temei o dovedește modul în care scrie, o fărâmă din vasta sa trudă în scrierea de cântări fiind suficientă pentru a hrăni îndestul această idee:

Bogat în patimi m-am făcut 

Și, prin dezvinovățire, mai sărac decât săracii!

Izbăvește-mă, Mântuitorule, de bogata-mi sărăcie

a părerii de sine celei neroditoare ca o veșnică iarnă,

căci și lumina acesteia e întuneric

și Lucifer martor!

Doamne, la sfârșit, înainte de a muri,

mântuiește-mă!

Revenind la Canonul de umilință sau străpungere [a inimii] al monahului Nicolae, un Canon mult mai mare decât Canonul cel Mare al Sfântului Andrei, merită menționată precizarea finală ce se găsește în manuscrisul athonit ce îl cuprinde: ἒχει ὁ παρὼν κανὼν τροπάρια χίλια καὶ καθίσματα τεσσαρακοναταοκτώ (Prezentul canon are o mie de tropare și 48 de catismale). Este limpede că scriind un canon de patru ori mai mare decât cel pe care îl ia ca model, Nicolae Kataskepenul intră în istoria imnografiei bizantine ca autorul celui mai întins canon, însă, în aceeași istorie, probabil că niciun alt canon, nici chiar cel al monahului Nicolae, nu va reuși să răpească ceea ce curgerea veacurilor a îndătinat ca numire pentru Canonul Sfântului Andrei Criteanul, Canonul cel Mare.

Îmbogățit de acest titlu, probabil, monahul din mănăstirea pontică ar fi strigat, cum de altfel a mai făcut-o, cuvintele mai sus amintite: „Izbăvește-mă, Mântuitorule, de bogata-mi sărăcie a părerii de sine celei neroditoare ca o veșnică iarnă!”.

Greșit-am, Doamne, greșit-am Ție

și cele rele înaintea Ta am făcut!

Dă-mi vreme de mântuire

ca în pocăință bineplăcut să-Ți fiu,

ca să nu mă răpească vrăjmașul,

cel ce războiește sufletul meu.