Știu, pentru prea finii poeți ai vremii de acum, lui Traian Dorz cu greu i s-ar acorda această distincție de poet. Nu forțează metafore, nu rănește limba română și nu schimonosește chipul de Lumină al Lui Hristos. L-ar citi cel mult ca pe un versificator deși, mucenicind 17 ani prin temnițele comuniste – și nu numai – fratele Traian Dorz face parte din extrem de rara galerie a poeților care și-au trăit scriitura cu jertfă. Născut în 14 decembrie 1914 la Mizieș, județul Bihor, Traian Dorz reușise până la moartea sa să publice enorm, lucrarea sa începând să fie publicată prin volumul La Golgota (1935), căruia îi urmează alte volume de poezie, meditație creștină, atitudine mărturisitoare și eseu. Dar, peste acestea, atitudinea sa este oglindirea în viața unui om simplu și curat a idealurilor Evangheliei. Nu cred că are echivalență, în perioada comunistă, prin forța pe care a imprimat-o versurilor sale, lucrarea sa literară – multe din poezii sunt rod al anilor de temniță, de domiciliu forțat și de... paznic la Gostat și CAP, cam singurele servicii în care se putea încadra nu fără greutate – fiind purtată în copii (caiete scrise la indigo încă mai circulă) de mână și apoi editată – cu modificări de sens în direcția dorită de editurile protestante ce le publicau afară – în ediții care i-au atras condamnarea penală în 1987. Jurnalist activ – scrie enorm pe orice petec de foaie creștină, niciodată în favoarea regimului comunist – și misionar strașnic – convertește inclusiv pe ofițerul de Securitate care-l ancheta la Beiuș și apoi la Oradea, Traian Dorz scapă din încercuirea de la Cotul Donului, dar nu și din încercuirea de Acasă. Ultima arestare, cea din 1982, o „răzbună” strașnic, pledând în 15 iulie 1985 pentru acordarea Clauzei națiunii celei mai favorizate. Nu sistemul ideologic definește Țara pentru care Traian Dorz a fost gată să moară și să învie. Ci credința în Hristos, în Evanghelie a oamenilor care au asumat cu el Nașterea de Sus.

De curând a văzut lumina tiparului lucrarea lui Ion Beg, Numai harfa mi-a rămas... Harfa în poezia dorziană (Editura Traian Dorz, Simeria, 2021, 344 pg.). Nu este scriitura unui profesor ori expert în literatură, ci a unui om care a asumat în adâncul conștiinței sale lecția mărturisitoare prin suferință pe care fratele Traian a dăruit-o celui ce știe să-i citească viața din versuri. Modelul harfei – des, foarte des întâlnit în creația poetului-mărturie – pare un portal de împăcare a sufletului cu Dumnezeu în roada cântărilor nemuritoare. Prima parte a lucrării ne propune o Privire asupra poeziei dorziene (Provocare pentru „Univers Poetic”; Particularități dorziene; Referințe obiective; Procedee stilistice; Imnul, psalmul, oda sacră la Traian Dorz; Elegii și arte poetice; Considerații personale) (pp. 21- 48), Conexiuni dorziene în literatura universală  (Fericitul Augusti; Rabindranath Tagore; Rainer Maria Rilke și (surprinzător, nu-i așa) Saadi) (pp. 49-69); HARFA, simbol al cântării dorziene (De unde vine harfa; Harfa sau lira; Părintele Iosif Trifa și legendele Olimpului; Legenda lui Orfeu; Și totuși, harfa; Harfa și psalmii; „De te voi uita Ierusalime” și Parnasul de la Vatican) (pp.71- 98); HARFA, un giuvaier poetic dorzian (Harfa dorziană; „În harfă mi-e cântarea”; O carte importantă, cu un titlu superb; „Am fost o harfă plângătoare”; Mormântul de la Beiuș și „N-am loc nicăieri pe lume” (pp.99- 122) și Volume cu poezii care evocă harfa- autorul păstrează modul de scriere al lui Traian Dorz- (Cîntarea Cîntărilor mele; Cîntarea Anilor; Cîntări de Drum; „Cînd ai să vii”; Cel mai de preș mărgăritar; Cîntări Nemuritoare; Cîntările din Urmă; Marți, 14 octombrie 1986, dup amiază; Cîntări de sus; Cîntarea Învierii; Cîntarea Veșniciei; Cîntările Căinței; Tăcerea ca limbaj poetic; Chipuri ale tăcerii; Nevoia de tăcere; Tăcerea.

Sursa: tribuna.ro