Ducându-mă odată la Părintele Porfirie, a trebuit să aștept cam o oră. Toți cei aflați acolo cărau țigle. Le duceau la distanță mică, puțin câte puțin.

Eu, așteptând să mă cheme din clipă în clipă și îmbrăcat în hainele cele bune, de sărbătoare, nu m-am oferit să dau o mână de ajutor.

Când am intrat la Părintele și i-am spus acestea, m-a sfătuit astfel:

- N-ai făcut bine. Trebuia să ceri și tu un șorț și să cari, de binecuvântare, cât puteai. Cât de puțin. Acest lucru ți-ar fi ajutat sufletul, dar și trupul.

(Agapie Monahul, Flacăra dumnezeiască pe care a aprins-o în inima mea  Părintele Porfirie, Editura Bunavestire Bacău, 2005, pp. 73-74)