După ce a odihnit atâtea suflete de francezi și occidentali convertiți la Ortodoxie, bătrânul Avvă se muta astfel la odihna veșnică, din latura celor drepți. Pentru oricine vizitează una dintre ctitoriile sale, metocuri ale lavrei athonite Simonos Petra, mănăstirea de maici de la Solan, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, a doua cea mai mare mănăstire ortodoxă din Franța după cea de la Bussy (aflată tot sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice), sau mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” de la poalele masivului muntos Vercors, moștenirea Părintelui Placide este evidentă. Cele două mănăstiri și mai cu seamă aceasta din urmă, situată într-o regiune a bătrânei Franțe în care cultul Sfântului Antonie cel Mare datează din veacul al XI-lea, când în biserica abațială de la Saint-Antoine l’Abbaye au fost aduse de la Constantinopol moaștele întregi ale întemeietorului monahismului (și care de atunci se găsesc acolo), au fost construite practic de la zero sub îndrumarea sa. Cele două biserici bizantine, și celelalte construcții necesare vieții monahale ce întregesc arhitectonic ansamblurile mănăstirești, surprind prin apariția lor aproape miraculoasă în Franța laică și secularizată, încă creștină, dar obișnuită mai cu seamă cu goticul și neogoticul semețelor și superbelor sale catedrale.

Moștenirea Părintelui arhimandrit Placide Deseille nu este însă doar una materială, arhitecturală, deși și aceasta este esențială prin anvergura demersului de a transporta în Franța frumusețea, unicitatea și prestanța katholikonului athonit. Biserica „părinților” de la „Sfântul Antonie cel Mare” a fost și împodobită în interior cu un program iconografic de excepție, de un pictor rus (Iaroslav Dobrinin și soția sa, Galina), ceea ce o transformă într-o mărturie evidentă a comuniunii dintre Biserica rusă și Tronul Ecumenic, sub juridiscția căruia se află metocurile athonite întemeiate de Părintele Placide, dincolo de toate vicisitudinile geo-politice ale istoriei omenești contemporane. Monumentală prin arhitectura sobră și impunătoare, sublimare a eleganței bizantine și a stilului roman vechi francez, biserica mare a mănăstirii de maici de la Solan s-a înălțat sub privirea limpede, răbdătoare și încrezătoare a Părintelui arhimandrit, care a văzut-o crescând, dar nu a mai apucat să participe la sfințirea ei, în 2019, de către Mitropolitul grec al Franței, Înaltpreasfințitul Emmanuel, exarhul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, în prezența Părintelui arhimandrit Elisei, starețul mănăstirii Simonos Petra. Eveniment unic și extrem de rar în Franța, unde nu se mai construiesc biserici creștine în general, iar ortodoxe, cu atât mai puțin, dar deosebit de emoționant pentru toți locuitorii francezi din regiune, inclusiv pentru autoritățile locale prezente la târnosire.

„Să trăiți așa cum a făcut Patéra Plakida”

Însă moștenirea cea mai importantă a Părintelui Placide este una spirituală, în care sunt cuprinși laolaltă, așa cum erau și adunați la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie din mănăstirile sale, toți fiii și fiicele sale duhovnicești, adică atât călugării și maicile din cele două obști (și chiar din alte comunitărți monahale), cât și credincioșii laici, din Franța sau din alte colțuri ale lumii, dintre care cei mai mulți botezați ortodocși de Gheronda. Iar acestora li se adaugă și numeroși preoți de mir, din diaspora ortodoxă. Tuturor le-a fost părinte duhovnicesc și păstor, iar celor dintâi, le-a fost și model de viață monahală ortodoxă într-o Franță neobișnuită cu Ortodoxia. Pentru monahismul athonit, cunoscut pentru autenticitatea, rigoarea și fermitatea trăirii sale duhovnicești, Părintele Placide rămâne un reper firesc, plămădit proniator de suflarea Duhului în veacul al XX-lea în pământul Franței profund laicizate și secularizate, dar cu o tradiție creștină apuseană dintre cele mai puternice, pe care Gheronda o prețuia atât de mult. O dovedește memoria duhovnicească a marilor părinți aghioriți contemporani, care îl pomenesc pe Patéra Plakida, cu evlavie, ca pe unul de-al lor. Îl menționez aici doar pe Gheronda Efrem Vatopedinul, starețul lavrei Vatopedu care, într-una din numeroasele sinaxe online cu care ne-a bucurat în vremuri de pandemie pe noi, credincioșii ortodocși de pretutindeni, îi răspundea clar și răspicat unui tânăr călugăr din Franța care îl întreba cum să facă să traiască monahismul ortodox în această țară occidentală laică: „să trăiți așa cum a făcut Părintele Placide (Patéra Plakida)”. Fără explicații suplimentare, deoarece pentru dânsul numele Părintelui Placide nu are nevoie de nicio altă precizare, fiind înscris în patrimoniul viu al tradiției monahale athonite contemporane, arvunitoare de viață veșnică în Împărăția lui Dumnezeu, chiar dacă asociat aici, pe pământ, cu spațiul geografic al unei țări occidentale secularizate.

În duhul tradiției ortodoxe în general și al marilor părinți aghioriți în special, Gheronda Placide i-a învățat pe toți ucenicii săi, și pe călugări și pe mireni, că nu există două spiritualități diferite în Ortodoxie, una mai înaltă rezervată doar monahilor și alta, mai puțin riguroasă și mai plină de iconomie, destinată celor din lume. Cu toții caută aceeași plinătate a lucrării harului, a iubirii față de Domnul și de semeni, a unirii cu Dumnezeu. Și pe unii și pe ceilalți i-a odihnit în dragostea de aproapele care l-a caracterizat la modul desăvârșit, în bunătatea și lumina harului care-l sălășluia în chip evident, din mila Domnului Căruia I-a consacrat întreaga viață. Această odihnire era simțită de toate sufletele, chiar și de cei care nu erau ortodocși. O mărturisește, printre alții, ziaristul creștin Jean-Claude Noyé în Introducerea sa la lucrarea Mărturia unui călugăr ortodox: „Cu o barbă lungă şi albă, prin care-şi trece deseori mâna cu un gest dezinvolt, îmbrăcat în haină monahală, sprijinindu-se la mers într-un baston, Părintele Placide Deseille impresionează imediat printr-o înfăţişare de bătrân înţelept. [...] Eram cucerit de naturaleţea sa. Cu toate acestea, trebuie să recunosc că în acelaşi timp eram şi mirat de fermitatea cuvintelor sale care îl situau fără doar şi poate printre reprezentanţii unei ortodoxii ferme şi chiar stricte” (Părintele Placide Deseille, Mărturia unui călugăr ortodox. Convorbiri cu Jean-Claude Noyé, traducere din limba franceză şi prefaţă de Felicia Dumas, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, p. 23).

Gheronda le-a lăsat ucenicilor și ucenicilor sale și multă hrană spirituală, toate scrierile sale fiind alcătuite în acest scop, al folosului duhovnicesc și sporirii lor întru desăvârșirea rodirii harului Duhului Sfânt. Șase dintre ele, lucrări fundamentale de teologie dogmatică, de tâlcuire a învățăturii duhovnicești a Sfinților Părinți, a Evangheliilor citite la duminicile și sărbătorile de peste an sau a învățăturii de credință a Bisericii, de explicare a vieții monahale, ori a convergențelor și divergențelor dintre învățătura Bisericii Una, Sfântă, sobornicească și apostolică, și Catolicism, au apărut și în limba română, la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan, atât de drag inimii Părintelui arhimandrit. Toate sunt hrănite din Sfânta Scriptură și mai ales din scrierile Sfinților Părinți, pe cei mai râvnitori dintre ei traducându-i personal în franceză (este vorba despre Sfinții Isaac Sirul, Ioan Scărarul și Macarie cel Mare). Tot ca un părinte iubitor, care se îngrijește de hrana duhovnicească a fiilor și fiicelor sale, le-a tradus într-o limbă franceză superbă și Psaltirea Septuagintei, pe care o considera „cartea de rugăciune prin excelență a Bisericii”. Ca să nu mai vorbim despre neobosita lucrare de traducere (tot în franceză) a tuturor slujbelor Bisericii, a întregului tipic liturgic athonit, a numeroase acatiste și rugăciuni.

Plecând la Domnul, Părintele arhimandrit nu și-a abandonat ucenicii; dacă în timpul vieții i-a odihnit pe fiecare în parte și așezat laolaltă, într-o minunată comuniune care a depășit granițele Hexagonului (marea lor majoritate, intelectuali de marcă, dar învățați să cultive semerenia, erau desigur, francezi, dar și elvețieni, belgieni, olandezi, germani, maghiari, polonezi sau români), după ce s-a mutat la viața cerească, Gheronda nu numai că se roagă pentru ei, dar îi și cercetează spre încurajare pe calea spre Împărăție, după cum mărturisesc cu toții, plini de emoție și recunoștință. Și câtă nevoie nu avem de cercetările și de rugăciunile sale, mai cu seamă în aceste vremuri de mare încercare! Îi cerem așadar, cu pioasă evlavie și cu îndrăzneală, să continue să ne fie rugător în ceruri, așa cum ne-a fost și pe pământ.

***

Îmi amintesc, printre altele, de exclamația sa plină de bucurie dintr-o dimineață brumoasă de noiembrie, când, după Sfânta Liturghie, i-am trecut pragul chiliei la Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare”, pentru revedere și binecuvântare. În ultimul an al vieții, Gheronda nu mai putea coborî la întâlnirea euharistică cu Hristos, smerit de neputința firii omenești, netransfigurate încă de lucrarea harului. „O, ce apariție miraculoasă, avem noi aici!”, mi-a spus cu încredințarea celui pentru care miracolul nu este decât o manifestare firească a prezenței lui Dumnezeu în lume, ca semn al iubirii Sale pentru noi. Iubire nemărginită în care ne cuprinde în Biserica Sa, în Sfintele Taine, spre a ne împărtăși din sfințenia și dumnezeirea Lui, după cum nu a încetat să ne învețe Gheronda, în predicile și în scrierile sale: „Domnul Hristos, în nesfârșita Sa iubire față de noi, care este parte din iubirea Tatălui, dorește ca noi să trăim cu adevărat viața Sa, să fim una cu El, o singură ființă, un singur trup însuflețit de aceeași suflare divină, în care circulă aceeași sevă, într-o părtășie de iubire reciprocă” („Părintele Placide Deseille, Căile inimii. Învățătura duhovnicească a Sfinților Părinți”, traducere din limba franceză şi introducere de Felicia Dumas, Iaşi, Editura Doxologia, 2020, p. 230).