Știrea despre Învierea lui Lazăr din Betania s-a răspândit peste tot și a înspăimântat pe toți. A doua zi, în urma acestui eveniment unic și memorabil, Hristos intra în Ierusalim, dar era trist. Ar crede cineva că această zi ar fi cea mai frumoasă din viața Lui, dar nu este, pentru că, față în față cu toți cei care Îl aclamau, era trist și plângea; vărsa lacrimi atât pentru popor, cât și pentru cetatea Ierusalimului. Înaintea Lui, ca într-un film, vede că după aproape 30 de ani, această cetate cu frumoasele ei zidiri, cu palatele lui Ana și Caiafa, cu Pretoriul lui Pilat, chiar și cu Templul, care era slava și lauda lor, se va transforma în pământul lui Madian al Vechiului Testament, loc unde nu va rămâna „piatră pe piatră” care să nu fie sfărâmată.

Hristos plânge deoarece, ca Dumnezeu, vede lucrurile mult mai în profunzime. Noi privim la suprafață, El privește în adânc. Hristos vede în această masă de oameni – căpetenii politice și religioase – cum am spune noi, oamenii cu două fețe ai zilelor noastre. Pentru că cei care Îl aclamau, peste câteva zile aveau să Îl răstignească pe Muntele Golgota. În loc de „Osana”, se va auzi „Ia-L! Ia-L! Răstignește-L! (cf. Ioan 19, 15). Din acest motiv, imnograful ne spune în cântare: „Cu ramuri, lăudându-L în cântări mai înainte, cu ciomege L-au arestat mai pe urmă, pe Hristos, Dumnezeu, nerecunoscătorii iudei...”. Așadar, acei iudei care L-au lăudat cu cântări și cu ramuri în mâini, mai pe urmă L-au prins și L-au lovit de atâtea ori...

Acum, la aproape două mii de ani după acest eveniment, oare noi cum ne comportăm față de Hristos, față de Biserică și față de slujitorii ei? Suntem oare mai presus decât poporul de odinioară? Suntem mai răsăriți? Poate că nu merităm să ținem stâlpări în mâinile noastre, pentru că stâlpările sunt simbolul biruinței. Să ne trezim și să aruncăm „îmbrăcămintea păcatului”. Să ne înveșmântăm în veșmântul pocăinței, pentru că ramurile de finic arată lucrarea duhovnicească a omului, care însetează să Îl întâmpine pe Biruitorul morții.

Să Îl primim pe Hristos, Cel care a șezut pe mânzul asinei și să ne „așternem” veșmântul sufletului înaintea Lui, spre a ne face vrednici de a ne închina Pătimirii, Răstignirii și slăvitei Sale Învieri!