Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

Dumnezeu este Unul în Fiinţă, dar în Trei Persoane, mărturiseşte dogma Bisericii.

Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt nume care nu se referă la substanţa divină una şi aceeaşi pe care o împărtăşesc cele Trei Persoane, ci la relaţia de origine şi la comuniunea interpersonală, care este izvorul vieţii Bisericii.

Fiinţa lui Dumnezeu există ca treime de Persoane sau Ipostasuri, iar în Treime există o identitate de natură, de voinţă şi de lucrare. Logicitatea Trinităţii trebuie surprinsă nu în logica mărginită a ereziarhilor, ci în raportul dintre ousia (substanţă) şi hypostasis (ipostas), echivalent cu raportul dintre general şi particular.

Din perspectiva logicii umane, termenul hypostasis se include, din punct de vedere al sferei, în termenul de ousia, iar din punct de vedere al conţinutului, noţiunea de hypostasis include caracteristicile noţiunii de ousia. De aceea, între cele două noţiuni există un raport de solidaritate logică asemenea celei de la gen la specie, fiind exprimat în logica noţiunilor generale astfel: genul include specia în sfera (extensiunea) sa, iar specia include genul în conţinut (intensiune). Sau, cum spune Ticonius, un scriitor din veacul al III-lea, genul este ascuns şi concentrat în specie, prin anticipare, urmărind întotdeauna planul lui Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, noţiunea de ousia are o sferă mai largă decât sfera noţiunii de hypostasis, iar conţinutul noţiunii de hypostasis este mai bogat decât conţinutul noţiunii de ousia. Numai că această structură logică a raportului dintre cele două noţiuni – ousia şi hypostasis – nu poate fi adaptată limbajului teologic, deoarece, spune părintele Dumitru Stăniloae, Ființa dumnezeiască există din eternitate, deci fără de început, în cele trei Persoane: în Tatăl nenăscut, în Fiul născut din veci din Tatăl şi în Duhul Sfânt purces din Tatăl.

Aceasta înseamnă că Dumnzeu este începutul tuturor; că n-a fost nicio fiinţă dumnezeiască impersonală anterioară existenţei Lui în cele trei Persoane.

Una şi aceeași fire dumnezeiască este în Tatăl, dar nenăscută din eternitate, fapt pentru care Sfinţii Părinţi Îl numesc pe Tatăl izvorul dumnezeirii. Însă această fire dumnezeiască aparţine deopotrivă Fiului, născut din Tatăl din eternitate, şi Duhului Sfânt, purces din Tatăl de asemenea din eternitate, fără ca între cele trei Persoane să existe vreo succesiune. Persoanele Sfintei Treimi sunt din eternitate, nu venite pe rând la existenţă, ci fiecare Persoană este din eternitate împreună cu celelalte două.

Dumnezeu cel în trei Ipostasuri are cu totul neamestecată perihoreza Acestora între Ele. Nici una dintre aceste trei nu Se rosteşte şi nu Se cugetă fără sau în afară de Celelalte Persoane, spune Sfântul Grigorie Sinaitul.

Există din veci un Dumnezeu nenăscut, dar există din veci şi un Fiu născut, precum şi un Duh Sfânt purces; dar modul în care S-a născut din eternitate Fiul şi a purces din eternitate Sfântul Duh îl ştie numai Dumnezeu, scrie Sfântul Grigorie Teologul în ale sale Cuvântări teologice.

Nu se pot despărţi în timp Persoanele divine deopotrivă veşnice şi nimeni nu poate participa la viaţa în Hristos – Dumnezeu fără a intra în relaţie cu celelalte două Persoane treimice. Hristos i-a spus lui Filip: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl […]  Care rămâne întru Mine” (Ioan 14, 9-10). Aceasta vrea să arate că Dumnezeu are în Sine pe Fiul (Cuvântul), căci un Dumnezeu care nu are din veci un Fiu nu poate fi Dumnezeu adevărat, prin Care s-au făcut şi veacurile (Evrei 1, 2).

Iar Acest Fiu este deofiinţă şi împreună veşnic cu Tatăl şi cu Duhul. El nu este niciodată în afară de Aceştia, datorită neîmpărţirii firii, şi nici nu se confundă cu Aceştia, datorită neamestecării ipostasurilor. Cuvântul cel împreună-veşnic are înainte de veci pe Duhul, Cel deofiinţă cu El şi purces mai înainte de veci din Tatăl, dar niciodată Aceştia nu Se suprapun, fiind o unică fire şi un unic Dumnezeu în trei Ipostasuri.

Cele trei Persoane divine nu se despart de fiinţa şi firea cea unică şi împreună-veşnică, învață Sfântul Nichita Stithatul. De aceea, nu poate fi înţeles Fiul fără Tatăl, deoarece Fiul le are pe toate ale Tatălui ca Fiu. Dar acest ipostas, comunicând prin firea Lui omenească cu noi, ni se comunică şi nouă prin Duhul Sfânt ca Fiu al Tatălui, făcându-ni-L cunoscut pe Tatăl. Astfel, Duhul Sfânt produce între noi şi Fiul unirea cea mai intens experiată cu Fiul lui Dumnezeu, deci şi cu Tatăl prin El, aceasta nefiind ca o unire după Fiinţă, ci prin participare. Participi la ceva care-ţi este suportul propriei tale existenţe, spune Sfântul Nichifor din Singurătate.

Aspectul inadmisibil sau de neconceput – sau mai bine zis de negândit – pentru raţiune, în privinţa existenţei Fiinţei tripersonalizate, provine din acţiunea de alterare, de denaturare şi chiar de înlăturare a raportului dintre general şi particular sau dintre abstract şi concret, funcţie care depăşeşte funcţiile intelectului şi ale intuiţiei. Am putea accepta – cu oarecare rezervă, ştiind că el a fost un panteist – expresia lui Lucian Blaga, prin care se admite că solidaritatea logică dintre ousia şi hypostasis se desface, fără ca celor două noţiuni să li se schimbe conţinutul. Totul se petrece, scria filosoful, ca şi cum noţiunile ar avea – în afară de funcţia lor logică – şi o altă funcţie, aceea de articulare a unui transcendent de neînţeles prin intelect şi de neconstruit prin intuiţie.

Cu alte cuvinte, în funcţionarea lor dogmatică, noţiunile intră în altfel de raporturi, care le „sfidează” pe cele logice. „Unul” ca „fiinţă” şi „trei” ca „Persoane” presupune o diferenţiere, sugerată de cei cărora li s-au revelat dogmele.

Antinomiile pot avea soluţii în afara logicii umane. Orice dogmă reprezintă pentru posibilităţile logice ale intelectului uman o antinomie, dar una transfigurată, prin credinţă; adică nu se desfiinţează acele antinomii care – deşi implică pentru noi ceva antilogic – se aşază prin termenii lor constitutivi într-un mediu de soluţii postulate, irealizabile pentru mintea omenească, cu inerentele lor funcţii logice.

Evitarea situaţiei paradoxale poate fi făcută, considera Blaga, prin abordarea dogmei creştine dintr-o perspectivă transcendentă, adică de la acel nivel unde logicul şi concretul nu sunt prezente, iar antilogicul privit astfel este admis şi primeşte prin intermediul Revelaţiei soluţii, care-l fac inteligibil, deşi rămâne în afara puterii de judecată a intelectului uman.

Nicolaus Cusanus, dezvoltând tezele lui Boethius, a căutat să împace antinomiile raţionale privind dogma Sfintei Treimi folosindu-se de anumite semne matematice. El spune că la lucrurile divine, şi prin ele la cauza ultimă a lumii, adică la Dumnezeu, putem ajunge numai prin simboluri, fie ele şi matematice, însă nu folosite cu proporţiile pe care le au în matematică, ci depăşind aceste înţelegeri. Considerându-le astfel, constatăm că ele nu se mai deosebesc unele de altele; mai mult, că nu se mai opun unele altora, ci se contopesc într-un element unic, care le cuprinde pe toate. În sprijinul acestor spuse, Nicolaus Cusanus aduce în discuţie un triunghi care, mărit la infinit, nu mai este o figură cu trei laturi şi trei unghiuri, ci se transformă într-o linie dreaptă. În acest caz, laturile şi unghiurile nu se mai deosebesc unele de altele, nu se opun unele altora, ci coincid ca şi când ar fi acelaşi lucru. Avem, deci, prin aceasta, o reprezentare a coincidenţei contrariilor.

Aplicând acest exemplu la Sfânta Treime, se poate spune că linia dreaptă infinită, deşi unică, este rezultatul prelungirii la infinit a celor trei laturi ale triunghiului. Din cele spuse, rezultă că în teologie nu trebuie să concepem distincţia şi indistincţia numai ca două lucruri contradictorii, ci trebuie să le concepem depăşind aceste contradicţii. Atunci înţelegem limpede că Trinitatea şi Unitatea divină sunt unul şi acelaşi lucru: unde distincţia este indistincţie, Trinitatea este Unitate. Şi invers, unde indistincţia este distincţie, Unitatea este Trinitate. De altfel, Dumnezeul trinitar Se revelează în comuniunea dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar libertatea Sa rezidă în iubirea oferită oamenilor; deşi omului îi lipseşte absolutul persoanei sale, el poate fi veşnic tocmai prin relaţia sa de iubire cu Dumnezeu, spune Petre Ţuţea.

Comuniunea Persoanelor treimice atrage după sine comunicarea însuşirilor fiinţiale, evidenţiată prin interpretarea mereologică a Trinităţii. Spre deosebire de Lesniewski, de numele căruia se leagă termenul de mereologie (relația parte – întreg), atât părintele Dumitru Stăniloae, cât şi savantul Petre Botezatu folosesc, pentru a arăta că o proprietate precum dumnezeirea aparţine şi întregului (Trinităţii), dar şi fiecărei Persoane, termenul de logică partitivă (întreg și parte). Una şi aceeaşi fire dumnezeiască subzistă în mod nenăscut în Tatăl, în mod născut în Fiul şi în mod purces în Duhul Sfânt.

Altfel formulat, în domeniul Trinităţii există proprietăţi care se transmit cu mult mai presus decât de la întreg la parte (dumnezeirea, eternitatea ş.a.), adică „Se mişcă şi nu Se mişcă Dumnezeu, fiind mişcare statică şi stare mişcătoare” (Sfântul Grigorie Teologul).

În aceeaşi manieră, Constantin Noica, inspirat de dogmatica creştină, interpretând Persoanele Treimii ca holomeri, spune că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt deofiinţă şi ţin de o împărţire fără despărţire a întregului lor.

Condiţia eternităţii, de exemplu, cu orizontul ei logic, s-a distribuit şi în Tatăl, şi în Fiul, şi în Sfântul Duh; dar ei nu sunt Aceiaşi, adică A = A; nu sunt total identici, ca exemplarele din teoria mulţimilor, dar – în mod paradoxal – nu sunt nici total diferiţi, adică A ≠ A, ci fiecare se regăseşte în aceeaşi ordine logică, din condiţia sa individuală. Am putea spune că Trinitatea este o mulţime formată din trei mulţimi cu un singur element.

În teoria relativităţii identităţii, Swinburne vorbeşte despre două tipuri de identitate, cea simplă şi cea relativă. Numai că logica identităţii relative este alta decât logica identităţii simple. Prin intermediul logicii partitive putem spune că Dumnezeu unic există ca Trinitate, exprimându-Şi personalitatea paternă în virtutea relaţiilor cu celelalte două Persoane.

În scrierile părintelui Dumitru Stăniloae avem de-a face cu o ontologie a iubirii, axată pe „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16), în care premisele antropologice sunt subordonate cosmologiei şi teologiei iubirii. Această ontologie a iubirii oferă bazele unei perspective asupra lumii şi se află într-o strânsă legătură cu epistemologia, etica şi axiologia; sunt în legătură deodată cu raţionalitatea, dar şi cu misterul, care se structurează reciproc în lumina realităţii ultime şi în acord cu natura acesteia.

Aşadar, Sfânta Treime este un permanent model pentru noi şi cel mai puternic argument pentru desăvârşita comuniune spirituală de credinţă, nădejde şi iubire în Dumnezeu ce trebuie să existe între toţi oamenii, în sânul Bisericii, prin sinergie (conlucrarea cu harul lui Dumnezeu). Şi asta pentru că omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu”, adică – aşa cum spune Sfântul Nicolae Velimirovici – după chipul Sfintei Treimi. De aceea, Dumnezeu întreg nu Se revelează şi nu Se împărtăşeşte decât omului în integritatea sa fiinţială. De aici şi întreitul îndemn de a-L iubi pe Dumnezeu „din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Marcu 12, 30).