Care şi câte sunt treptele păcatului?

Treptele păcatului sunt în număr de douăsprezece, după Sfântul Nicodim Aghioritul, şi anume:

Prima treaptă, când face cineva fapta bună cu scop rău: pentru bani, pentru laudă, pentru cinste, adică amestecă binele cu răul.

A doua treptă este împlinirea faptei bune pe jumătate, necompletă.

A treia treaptă este ispita, momeala, adică ispitirea ce vine de la diavol, de la lume şi de la trup şi-l ispiteşte pe om prin cele cinci simţuri, numite de Sfinţii Părinţi „ferestrele sufletului”.

A patra treaptă este unirea, adică amestecarea minţii cu ispita.

A cincia treaptă a păcatului este lupta minţii, adică a sufletului cu ispita. Până aici nu este păcat zămislit. De aici însă începe a zămisli păcatul care aduce osândă asupra omului.

A şasea treaptă a păcatului este învoirea minţii cu păcatul, adică îndulcirea minţii de ispită, de poftă. Din clipa aceasta se zămisleşte păcatul în mintea şi inima omului şi-l face pe om vrednic de osândă, precum sune Sfântul Apostol Iacob: Pofta zămislind, naşte păcatul, iar păcatul, săvârşindu-se, naşte moarte (Iacob 1, 13-15).

A şaptea treaptă a păcatului este păcatul făcut cu mintea prin imaginaţie. Că după ce omul de învoieşte să facă păcatul, el se sileşte, din îndemnul diavolului, să întipărească acel păcat în mintea sa, ca şi cum l-ar fi făcut cu lucrul. Prin imaginaţie păcatul creşte şi se înrădăcinează în inima omului.

A opta treaptă a păcatului este hotărârea voinţei de a face păcatul şi însăşi săvârşirea lui cu fapta.

A noua treaptă este obiceiul păcatului, adică săvârşirea lui de mai multe ori.

A zecea treaptă a păcatului este patima, deprinderea, adică săvârşirea permanentă cu voia şi fără voia omului.

A unsprezecea treaptă a păcatului este deznădejdea, când omul îşi pierde nădejdea iertării de pocăinţă, prin harul şi mila lui Dumnezeu.

A douăsprezecea treaptă a păcatului este sinuciderea, adică uciderea omului dejnădăjduit din cauza păcatelor sale cu voia sa liberă. Aceasta este cea mai grea treaptă a păcatului, de care să ne ferească Dumnezeu pe toţi. Cel care se sinucide nu mai are iertare în veci, iar Biserica nu mai are voie să se roage pentru el (după Învăţătură către duhovnic, în Carte foarte folositoare de suflet, Bucureşti, 1928, pag. 15).

Sfinţii Părinţi ne învaţă să ne luptăm cu păcatul cât este mic, în clipa zămislirii, iar nu când se face mare şi se înrădăcinează prin patimă în inima noastră. Să-l ucidem când este furnică, iar nu leu, căci altfel „furnico-leul” ne ucide el pe noi. La fel şi psalmistul David, insuflat de Duhul Sfânt, zice: Fericit este cel ce va lua şi va lovi pruncii tăi de piatră (Ps. 136, 9), adică fericit este acel creştin care îşi va zdrobi păcatele sale de piatra Hristos, cât sunt încă mici ca nişte prunci, că de vor creşte mari, ne vor robi în Babilonul patimilor şi ne vor ucide ele pe noi.

(Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 4, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 83-85)