Text și context

După ce, în capitolul anterior, Hristos o scapă de la moarte pe femeia desfrânată și îi ceartă, pentru a nu știu câta oară, pe farisei pentru cerbicia inimii lor, în cadrul celui pe care-l avem în vedere, El săvârșește o nouă minune. Una menită a aduce la propriu lumina în viața cuiva. A orbului din naștere. 

Trecând prin Ierusalim, întâlnește un om marcat de o astfel de suferință. Cei curioși în legătură cu situația lui se dovedesc a fi ucenicii. Ei îl privesc prin prisma prejudiciilor pe care, o înțelegere trunchiată a Legii, le creează în inimile lor: „Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”, întreabă dânșii. Atitudinea pe care o au vine să vorbească despre o concepție generalizată existentă în societatea iudaică a vremii. Aceea conform căreia între păcat și suferință exista o strânsă legătură. Una care, în multe cazuri e încă valabilă și la care, mă tem că uităm să ne raportăm în momente în care ar trebui s-o facem și pe care o aducem în atenție adesea atunci când nu ar trebui. După cum ne convine mai bine (pe criterii subiective).

Suferința, păcatul și tămăduirea

De această dată, nu se justifică, însă, concepția generală. Învățătorul însuși vine să certicice faptul că boala sa nu e rodul unui păcat. Dimpotrivă, arată că întâlnirea cu El se petrece spre a i se reliefa lucrările lui Dumnezeu. Ca atare, fără a purta un eventual dialog care nu-și avea rostul, Fiul Omului se așterne pe lucru. Reiterând într-un fel actul creației, face tină din scuipat. Unge ochii cei lipsiți pe dinăuntru de mângâierile razelor de lumină. Apoi, îl trimite pe cel astfel decorat la scăldătoarea Siloamului, al cărei nume nu e nici el unul lipsit de importanță. La întoarcere, omul constată că vede. El, care se născuse cu suferința de a nu putea simți bucuria razelor de lumină drept călăuză pe drumul vieți. Poate că nu ar strica menționat aici faptul că, în ciuda evoluțiilor notabile ale științei și tehnicii din ultima vreme, niciun medic nu a fost, până astăzi, capabil să redea cuiva născut fără anumite elemente fundamentale, acest simț atât de important.

Rumoarea

Tămăduirea aduce multă bucurie în sufletul celui chemat a se împărtăși de ea, așa cum era firesc. E percepută, însă, în felurite moduri de către cei care intră în contact cu el. Vecinii sunt contrariați. Unii nu-l recunosc, în vreme ce alții au anumite șovăieli în a-l identifica. Cu toții vor să afle cine i-a deschis ochii. Omul mărturisește direct tuturor celor de față: Iisus a fost vindecătorul. Le explică și cum s-a petrecut totul. Așa ajunge la farisei. E adus de vecini spre a da explicații. Felul lui direct și sincer de a prezenta faptele produce dezbinare între ei. Chestiuni de formă vin să creeze contradicții. Minunea se petrecuse sâmbăta. Cele două mari direcții sunt rezumate în următoarele formulări: „ Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta” și „Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni?”. Cea din urmă surprinde parcă, mai bine, profunzimea celor petrecute. 

Cum chestiunile de suprafață nu se lasă elucidate în chip pașnic, părinții celui în cauză sunt și ei poftiți în fața autorității religioase a vremii. Sunt puși, aproape, în postura judecaților. Trebuie să explice dacă s-a născut orb și cum a ajuns să vadă. Pot răspunde doar la prima parte. Solicită ca pentru cea de-a doua cel în cauză să se explice. În fapt, era adult și în deplinătatea facultăților mintale. În realitate, precum ține să arate naratorul, le era frică să nu fie excluși din sinagogă. 

Enervat, probabil, de faptul de a fi pus din nou în postura să se explice, omul reușește să-i persifleze întorcând asupră-le propriul lor raționament. Reușește astfel să fie el cel care trage concluzia întregii discuții: „tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere”. 

Puși în imposibilitatea  de a-l contrazice, se mulțumesc să facă, așa cum se întâmplă, adesea și în zilele noastre, abuz de autoritate: „În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi?”. Cuvintele lor, nefericite și nepotrivite sunt urmate de faptul de a-l da afară. Vă sună cunoscut? Sunt aproape similare cu formulări de genul: „eu sunt șeful aici și facem cum spun eu”, lipsite îndeobște de o justificare cu adevărat rațională.

Crezi tu?

În acest context e întâlnit din nou de Hristos. Acesta îl întreabă simplu, dacă crede în Fiul lui Dumnezeu. Răspunsul celui tămăduit e sincer. Ar vrea să creadă, dar nu știe cine e Acela. Ca atare, Cel în cauză i se deconspiră. Și astfel, episodul se încheie cu frumoasa mărturie a celui care fusese orb din naștere. Evanghelistul conchide astfel: „Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui”.

În loc de concluzii

Pericopa de astăzi vine să spună multe despre lucrarea Învățătorului. Îl prezintă în ipostaza Tămăduitorului, dar și în cea de Fiu. Serios și sigur pe sine, îi lămurește pe ucenici cu privire la necesitatea minunii, iar apoi o săvârșește. Ulterior, îi lasă și beneficiarului bucuria ca lumina să-i inunde nu doar globul ocular și retina, ci și sufletul, mărturisindu-L.

Citită prin ochii omului zilelor noastre, ea vine să vorbească despre felul iubitor de a lucra al divinului. Despre faptul că în fața Lui, nu e nevoie de formalități. Și că, atunci când se prezintă, Domnul e direct. Nu face abuz de autoritate. Nu e Dumnezeul care înfricoșează. Diavolul se ține de astfel de lucruri mărunte. El poate fi simțit prin prisma bucuriei pe care o lasă să inunde sufletele celor care intră în legătură cu dânsul. Un om care-L întâlnește într-adevăr și e conștient cât de important este să crezi în El nu poate decât să reacționeze aidoma tămăduitului. Să-I spună, scurt și bucuros: „cred, Doamne” și să i se închine. Îndrăzniți!